Erau momente în viața lui John atât, atât de complicate.
Plecase în viață cu un entuziasm incredibil, cu o încredere că va reuși, cu un mental puternic, ghidat de o claritate absolută a drumului pe care avea să îl urmeze.
Când se gândea la acel moment, la clipa exactă când simțise că începea viața lui, îi apărea imaginea tânărului artist al lui Gericault.
CAPCANA BOEMULUI - reintitulase astfel tabloul, pentru a nu uita vreodată ce cale periculoasă alesese.
- Nu trebuie să mă las târât în această fantezie a artistului muritor de foame, a potențialului geniu neînțeles în timpul vieții.
Ce urmează este dialogul lui cu el însuși, în rolul alter-ego-ului distribuind-o imaginar pe Jane, adevărata iubire a vieții lui, persoana care se contopise cu el într-o singură ființă, dându-i libertatea totală de exprimare, pe care altfel și-ar fi reprimat-o proiecției dublurii sale identitare:
- Atunci de ce spui că te-ai identificat instant cu acel tablou? Nu erai atât de sigur că aceea era identitatea ta reală, că spectrul sacrificiului îți va fi umbra - companion fidel care te va însoți perpetuu și îți va împinge limitele către un sfârșit ineluctabil?
- Ai dreptate, Însă doar parțial. Pentru că astfel eviți să mă privești în ubicuitatea mea inexorabilă. Eu sunt prezent fără voia mea în trecutul Parisului secolului XIX, pe care îl romanțez exagerat, sunt prezent în acest Paris al anului 2006, când declar că îmi încep viața,sunt prezent în acest viitor 2016 al New York-ului. Sunt cu adevărat prezent simultan în 3 locuri, în 3 dimensiuni temporale diferite, nefiind cu adevărat prezent în nici una dintre ele.
- Amice, vorbești numai prostii! Sau inepții, cum îți place ție să spui, ca un pretențios ce ești! Hai să încercăm să reducem totul la fapte. Să enunțăm cât mai detașat evenimentele, într-o decentă ordine cronologică și apoi să ne jucăm cu limitele interpretării, domnule semiolog!
- Vezi că începi să suni ca știi tu cine! Dar de dragul provocării, dă-i drumul, să vedem ce iese!
- Ok. Ce făceai tu la vârsta de 18 ani, în Paris?
- Bursier. L'École nationale supérieure des Beaux-Arts.
- Și de ce, mă rog, bursier? Nu aveai un trust fund care îți permitea o viață fără griji până la 100 de ani, instituit de bunica ta, starul de Hollywood, trust fund în posesia căruia intraseși la împlinirea vârstei de 18 ani? Nu declarai tu cu mândrie că toate propensiunile tale artistice sunt scântei ale filonului ei ereditar? Nu erai tu favoritul ei? Copil teribilist, de ce a trebuit să renunți la tot?
- Simplu. Cel mai valoros asset pe care mi l-a transmis este cuprins într-o frază scrisă cu stylus-ul ei roman favorit, sigilată pentru a fi deschisă doar când voi simți că începe viața: '' Călătoria descoperirii legendei tale personale poate îmbrăca orice formă - când simți că trebuie să pășești pe acest drum, nu ezita, fii curajos, ascultă-ți inima și pornește, nu mai privi înapoi. ''
- Aha. Și asta era singura cale?
- Cu siguranță.
- Care era, până la urmă, CAPCANA BOEMULUI?
- Îți răspund imediat. Nu vrei să știi de ce era SINGURA CALE?
- Ok. Încă o divagație. Go! By the way, ce s-a întâmplat cu toți banii ăia, cu trust fund-ul?
- Am înființat o universitate pe numele avocatului familiei, sub protecția anonimatului, unde se predă arta de a reuși în viață și filozofia practică a succesului, inspirată de scrierile lui Dale Carnegie, Napoleon Hill & Co., cu studenți din toate păturile sociale, care sunt ajutați să își descopere potențialul, să își identifice obsesia creativă a visului lor, vis care ulterior le este finanțat pentru a deveni real, cu condiția ca 50% din profitul acelei idei să finanțeze pe toată durata vieții lor universitatea.
Acum, de ce singura cale: pentru că luxul, educația complexă pe care o primisem, exclusivismul relațiilor sociale, rafinamentul opulent care mă înconjura, disciplina draconică a studiului care îmi fusese insuflată din copilărie, presiunea blazonului și a convențiilor comportamentului perfect, eleganța castelului, perfecțiunea labirintului parcului, vânătorile cu arme de epocă, concursurile de scrimă, medaliile reușitelor sportive...
- Stai puțin, tu mai aveai timp să TRĂIEȘTI în mijlocul tuturor nebuniilor ăstora?
- EXACT.
- Păi și CEILALȚI CUM ERAU?
- Tindeau să fie ca mine, asta era, într-adevăr, cu mult mai tragic. Și nu le reușea. Iar acest lucru îi frustra teribil. Teribil. Pentru că tot acest mediu artificial era mediul lor. Meschin. Mic. Limitat. Prea real, prea exact, prea detaliat. LIPSIT DE NATURALEȚE. LIPSIT DE FRUMUSEȚEA RECUNOAȘTERII EȘECULUI ȘI A GREȘELILOR.
Îmbibat de manipulare și de orgoliu. Înțesat cu intrigi, prefăcătorii și complimente scrâșnite.
Am simțit că nu mi se cuveneau toate astea. Că trebuie să O IAU DE LA ZERO.
Că trebuie să TRĂIESC LIBER. SĂ RESPIR LIBER.
Atunci am decis să PLEC. Să las totul în urmă. Mi-am schimbat numele, am plecat la Paris, m-am cazat într-un hotel de epocă, în paragină, într-o mansardă, în Montmartre, am solicitat o bursă, am câștigat concursul și m-am angajat într-un club de noapte, barman.
- Și care era CAPCANA BOEMULUI?
- Nu ai înțeles nici acum? ...
