Tragedia din Clubul Colectiv a mobilizat și a unit o Românie întreagă. În durere. În acțiuni și eforturi supraomenești pentru salvarea victimelor. În luptă pentru viața românilor arși. Iar ieri, într-un singur glas, în revoltă.
Artiști, atât români, cât și străini, și-au anulat concertele, în semn de respect. Artiști și oameni de televiziune, oameni care sunt parte a vieții publice, indiferent de profesia sau business-ul lor, precum și oameni care poate nu au pășit niciodată în spațiul public, toți acești oameni au acționat la unison, în dubla lor calitate: de români și de oameni care își iubesc aproapele, care înțeleg suferința celor care se zbat la limita dintre viață și moarte, care simt durerea celor cărora le-au fost răpiți frați, copii, prieteni în acel incendiu care a devastat atâtea familii și a distrus atâtea destine.
Au donat sânge, au donat piele, au donat bani. Medici și asistente au muncit zile în șir, fără odihnă, până și dincolo de epuizare, luptându-se pentru fiecare secundă de viață pe care o pot smulge în plus.
Am auzit atâtea voci, dar câte voci sunt oare care se gândesc cu groază că ei, sau copiii lor, sau frații/surorile lor, sau prietenii lor ar fi putut avea aceeași soartă. Ar fi putut fi morți acum. În chinuri îngrozitoare.
Am citit atâtea articole din care răzbat aceeași idee: ROMÂNIA SE TREZEȘTE!
Lucrurile nu pot, nu au voie să rămână la fel.
Data de 30 octombrie va rămâne în cărțile de istorie ca o tragedie națională.
Demisiile se țin lanț. Toate cluburile, barurile, mall-urile, spațiile publice sunt verificate. Se fac petiții online pentru obligativitatea sprinkler-elor și interzicerea fumatului în spații publice.
România iese în stradă.
România protestează.
România se revoltă.
România simte, gândește, acționează la unison.
Însă ACEST MENTAL COLECTIV, CARE S-A APRINS ÎNTR-O SINGURĂ VOCE, NU ARE VOIE SĂ SE MAI STINGĂ.
Nu numai pentru a face ca astfel de tragedii să nu se mai întâmple vreodată, nu numai pentru a vedea, pentru a simți, pentru a înțelege suferința semenilor noștri, dar pentru a ne asuma că suntem responsabili pentru noi, pentru viața noastră și pentru ceilalți și viața lor.
Va trece încă o săptămână. Apoi încă una. O lună. Un an.
Uitarea se așterne peste toate. NU AVEM VOIE SĂ UITĂM.
Sunt drumuri naționale executate cu o iresponsabilitate strigătoare la cer, care se pot prăbuși oricând.
Sunt clădiri noi construite la fel de iresponsabil, sunt clădiri vechi care la un cutremur mai puternic pot genera alte tragedii.
Sunt atât de multe lucruri nefuncționale în România. Și în egală măsură, tot atât de multe surse care pot da naștere altor tragedii.
Nu mai avem voie să mai lăsăm lucrurile așa cum sunt.
Avem nevoie de CIVILIZAȚIE, DE SIGURANȚĂ, DE RESPECT, DE O MINTE COLECTIVĂ LIMPEDE ȘI FERMĂ.
DOLIUL NAȚIONAL S-A ÎNCHEIAT.
DUREREA ȘI REVOLTA RĂMÂN.
RESPONSABILITATEA PENTRU VIITOR NE APARȚINE.
SOLIDARITATEA RĂMÂNE.
CÂT TIMP?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu