Se afișează postările cu eticheta durere. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta durere. Afișați toate postările

marți, 17 mai 2016

- Te rog, mai dă-mi o șansă!


 - Te rog, mai dă-mi o șansă!

- Așa ai spus de fiecare dată. Mai dă-mi o șansă. Și te-am crezut. Te-am crezut când mi-ai promis că te vei schimba. Oamenii nu se schimbă. Poate încearcă. Poate mai au câteodată o sclipire de curaj, sau o vinovăție care îi deviază pentru o clipă de la felul lor de a fi, dar știi că nu durează mai mult de o clipă. După aceea se întorc la cine au fost dintotdeauna și cine vor fi întotdeauna. 

- Nu-i adevărat. Oamenii se pot schimba. Și se schimbă. Din necesitate, de cele mai multe ori. Dar și datorită unei hotărâri puternice, susținută de o voință fermă și o motivație extrem de puternică. Motivația mea ești tu! 

- Da, da, de câte ori am auzit-o pe-asta. Dacă nu te iubeam atât de mult...

- Dar eu sunt exemplul cel mai relevant. Nu m-am schimbat eu, în toți acești ani, atât de mult? 

- Ba da, nu am zis că nu ai făcut eforturi. Ai făcut eforturi uriașe. Le apreciez și cred chiar că te admir pentru voința asta a ta, de neclintit. Dar în esență, ai rămas aceeași. Și, în plus, câți neuroni mi-ai măcelărit în toți acești ani, până să schimbi definitiv un obicei care mă înnebunea zi de zi. Și mă înnebunea nu pentru că aș fi avut eu o plăcere - cum sunt convins că ai gândit de multe ori - să te critic, să te pisez cu acceași frază: '' de câte ori ți-am spus să nu mai ...  '' ci pentru că vedeam atât de clar că îți faci rău singură, și singura mea dorință era să te protejez și să te fac să renunți la lucrurile care îți făceau rău.... 

- Știu, și de fiecare dată când îmi încălcam promisiunea făcută, în care credeam din tot sufletul, mă simțeam atât, atât de vinovată...


- Am vorbit împreună despre acest subiect, din nou și din nou: '' poate sunt eu nebun, poate sunt eu de vină că încerc să o schimb, poate ar trebui să mă potolesc o dată și să o las să fie așa cum e; să greșească  încă o dată și încă o dată  - asta e - să suporte consecințele, să sufere, să sufăr și eu împreună cu ea, pentru ea, și să se lovească singură de toate pragurile din lume, până când învață...''.
Și poate ar fi fost mai bine așa. Poate e mai bine așa. Dar nu mă pot abține - vezi, nici eu nu mă pot schimba - să te las să greșești și apoi să îți repar - cu greu, cu mult efort - eu de fiecare dată greșelile. 

  Te-am scos dintr-un mediu atât de toxic. 

- Lucru pentru care îți voi fi recunoscătoare toată viața. 

- Nu trebuie. Nici măcar nu știam atunci dacă vom fi împreună. Îți aduci aminte foarte bine, sunt sigur, ce ți-am spus atunci:  ''  Nu știu dacă va fi ceva între noi, dar eu te voi scoate de aici, asta ți-o promit! ''  

- Singură nu mai puteam să ies, oricât aș fi încercat. 

- O, cu siguranță! Știu că ai încercat. Ai încercat din răsputeri. Și de fiecare dată, cum încercai să ieși din acel cerc vicios al manipulării, de fiecare dată când încercai să te desprinzi, cumva, ca un înotător care încearcă să scape de un vârtej lăsându-se purtat către adâncuri, până în vârful vârtejului, unde forța de absorbție este cea mai slabă, pentru ca apoi să înoate în lateral și să țâșnească spre suprafață, dar nu reușește să se îndepărteze suficient și este tras la loc în turbion, știe că va trebui să se lase prins din nou, inspiră adânc și se lasă în voia lui, și apoi o ia de la capăt - de fiecare dată când încercai să te desprinzi, cumva ajungeai din nou în același punct. 

- Singură nu aș fi avut nici o șansă. 

- Niciodată nu ai avut nici o șansă, înainte de a mă întâlni - întâlnire pentru care și eu voi fi recunoscător toată viața, pentru că mi te-a adus în brațe - pentru că niciodată până atunci nu ai avut curajul să înfrunți până la capăt pe cine trebuia să înfrunți. 

- Nu le venea să creadă că îi înfrunt - zâmbi, și ochii superbi, albastru - cenușii străluceau atât de intens, parcă  proiectând  în fața ei imaginile scenei de o cruzime emoțională inimaginabilă ale înfruntării, că le scap din gheare! Câte tertipuri nu au încercat ulterior pentru a mă atrage înapoi - promisiuni, amenințări, capcane bine deghizate, strecurate subtil prin persoane interpuse, pe care nu le cunoșteam, exploatarea celor mai mari slăbiciuni ale mele, pe care mi le cunoșteau atât de bine... degeaba - plecasem și plecată urma să rămân, pentru a nu mă mai întoarce niciodată...

Prin câte am trecut împreună de atunci...



- Da. Atât de multe - un oftat profund, apoi o pauză lungă. Fața lui cu trăsături aspre, colțuroase, dure, privirea lui care intimida, atitudinea lui disuasivă, care își atingea întotdeauna ținta, fără excepție, se îndulciseră pentru o fracțiune de secundă - îmblânzire perceptibilă doar pentru un ochi foarte avizat - și puteai citi durerea și suferința iubirii totale, iubirea care devorează și distruge, iubirea care vrea tot, tot, tot. 

- Nu vreau să îmi fii recunoscătoare. Cel puțin nu în modul în care Lujin, din Crimă și pedeapsă, îi pretindea Duniei: femeia trebuie să fie recunoscătoare soțului ( în cazul nostru partenerului) pentru siguranța pe care i-o oferă, pentru statut și pentru protecție. Nu suntem în secolul XIX, și nici nu îți pretind, cum pretindea Lujin, un respect cumpărat și cerut amenințător, sub sancțiuni. 


'' Omul nu se naşte pentru a fi fericit. Omul îşi cumpără fericirea şi o cumpără numai cu preţul suferinţei. Aici nu e vorba de nicio nedreptate..." 


Trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu! De unde ştim, poate că ne păstrează pentru un scop anume! ''
Sursa citată (citation source): http://gradinacumagnolii.blogspot.ro/2012/08/crima-si-pedeapsa.html


Dostoievski a cunoscut profund sufletul uman. Fericirea se naște din suferință. Aici suntem de acord. 
Eu cred însă că noi suntem meniți a fi fericiți. 


Fericirea este o binecuvântare cu care Dumnezeu ne-a înzestrat la naștere. Este o dotare standard. 

Doar că pentru aducerea în ființă a fericirii în viața ta, și pentru păstrarea ei, trebuie să plătești opționalele, care sunt extrem de scumpe: sacrificiu, durere, suferință, credință și luptă.

Să-i mulțumim lui Dumnezeu! 

Da, să-i mulțmim! Pentru că el ne-a întâlnit. Probabilitatea ca noi să ne fi întâlnit era sub 0, 00000...

Asta nu mă poate conduce decât la concluzia că am fost sortiți unul altuia. 

-  Deci? Șansa mea? 

- De ce mai întrebi? Nu știi deja răspunsul?   - și cu un zâmbet complice, îi șterse tandru lacrimile de pe obraji.
Photo by Jason Strull on Unsplash

duminică, 7 februarie 2016

Como si fuera esta noche la ultima vez..


Ca și cum în noaptea asta ar fi ULTIMA OARĂ ( când m-ai săruta)...


Cât de fragili suntem... cum ne naștem și ne respirăm viața sub semnul pierderii și al speranței că vom păstra ce avem...


Chiar și când apreciem, când reușism cu adevărat să apreciem ce avem, ce suntem, ce primim, și când reușim să ne bucurăm plenar de clipe efemere de fericire, chiar și atunci suntem expuși la a pierde totul într-o răsuflare neglijentă...


Cesaria Evora desculță... Saxofonul își plânge dragostea pierdută, chitara este încercarea detașării în armonia gamei neutre a vieții, vioara te sfâșie cu fiecare tremolo, iar pianul își stinge resemnat ultimele acorduri, înainte ca flacăra irealei iluzii de fericire să aibă ultima tresărire pentru a a se stinge apoi pentru totdeauna...


Sprâncenele ridicate într-o modestă suferință surdă, durând o viață întreagă, refuzând să renunțe la acea ultimă scânteie...


Ascult-o live, ascultă live suferința sordidelor cârciumi în care a cântat zeci de ani, fără nici o încurajare, ascultă inima ei și inima ta dansând valsul melancolic al viorii și îți vei asculta tristețea aceea irațională, îți vei simți zâmbetul acela pe care nu îl poți opri când înțelegi că vei răni și vei fi rănit, fără să vrei și fără să scapi de ce te așteaptă inevitabil: SODADE/ SAUDADE - acea dureroasă, insuportabilă stare de - la fel de intraductibil ca și sodade - DOR - nostalgie, melancolie a acelei persoane și a acelui lucru absent, după care tânjești atât de mult, inexprimabil și insuportabil de mult...

Mi-e frică să te pierd! Mi-e frică să te iubesc! Mi-e frică să mă las iubit! Mi-e frică să mă las iubită! Mi-e teamă să te țin atât de aproape de mine, vreau să mă uit în ochii tăi, vrei să te uiți în ochii mei, dar ce vom găsi, ce vom vedea acolo? 

Mâine ne va apropia pentru totdeauna sau ne va pierde pentru eternitate? 

Cât de mult pot lua în mine în noaptea asta, din sărutul tău, cât de intens mi te pot dărui, cât de profund te pot atinge, cât de departe vom putea fi împreună, pe același drum? 

Ce ne va aduce sfârșitul nopții, cum ne vor găsi primele cuvinte și prima tresărire a dimineții? 

Nu știu. Nu știi. Nu putem ști. 

Sărută-mă! Sărută-mă cu tot sufletul tău! Iubește-mă în toată împreunarea buzelor noastre!

Mi-e teamă că nu voi ști să te iubesc, ți-e în egală măsură teamă că nu vei ști, la rândul tău. 

Mi-e teamă că nu vei avea curaj să mi te dăruiești, sau poate eu nu voi avea curaj. Și apoi mă/te voi pierde...

Dar DACĂ ASTA AR FI ULTIMA NOAPTE....

Photo by Clarke Sanders on Unsplash

vineri, 22 ianuarie 2016

In the mood for love



Mainile noastre se ating.

Iti desenez conturul degetelor tale, cu degetele mele,

Trasand o linie imaginara pe hartie.

Suntem un călugar si o calugarita destinati să nu cunoastem niciodata dragostea.

Si dragostea doare atat de tare,

Sentimentul este atat de puternic.

Inima, pe strunele vioarei,

A plecat demult din piept,

Și fiecare acord ne sfâșie mai adânc și mai adânc.

Ne privim și nu aveam curaj să ne oglindim.

Sufletul nostru plânge lacrimi de disperare.

Este prea târziu și prea devreme să ne fi întâlnit.

Ne regretăm unul pe altul și știm că suntem pierduți fără a avea șansa de a ne bucura că ne-am găsit.

Seducția este interzisă.

Dragostea noastră nu se va consuma niciodată.

Zâmbetul este cenzurat.

Privirea complice este suprimată.

Nu este nici un semn exterior ca să fim siguri că noi suntem noi, noi, unicii.

Cu toate astea, știm.

Știm că noi am fost întotdeauna.

Noi, nimeni alții.

Când am aflat?

Doar acum, în ultimul acord...

Photo by Everton Vila on Unsplash

miercuri, 4 noiembrie 2015

Doliul național s-a încheiat. Solidaritatea rămâne. Cât timp?


Tragedia din Clubul Colectiv a mobilizat și a unit o Românie întreagă. În durere. În acțiuni și eforturi supraomenești pentru salvarea victimelor. În luptă pentru viața românilor arși. Iar ieri, într-un singur glas, în revoltă. 


Artiști, atât români, cât și străini, și-au anulat concertele, în semn de respect. Artiști și oameni de televiziune, oameni care sunt parte a vieții publice, indiferent de profesia sau business-ul lor, precum și oameni care poate nu au pășit niciodată în spațiul public, toți acești oameni au acționat la unison, în dubla lor calitate: de români și de oameni care își iubesc aproapele, care înțeleg suferința celor care se zbat la limita dintre viață și moarte, care simt durerea celor cărora le-au fost răpiți frați, copii, prieteni în acel incendiu care a devastat atâtea familii și a distrus atâtea destine. 


Au donat sânge, au donat piele, au donat bani. Medici și asistente au muncit zile în șir, fără odihnă, până și dincolo de epuizare, luptându-se pentru fiecare secundă de viață pe care o pot smulge în plus. 


Am auzit atâtea voci, dar câte voci sunt oare care se gândesc cu groază că ei, sau copiii lor, sau frații/surorile lor, sau prietenii lor ar fi putut avea aceeași soartă. Ar fi putut fi morți acum. În chinuri îngrozitoare. 


Am citit atâtea articole din care răzbat aceeași idee: ROMÂNIA SE TREZEȘTE!


Lucrurile nu pot, nu au voie să rămână la fel. 


Data de 30 octombrie va rămâne în cărțile de istorie ca o tragedie națională. 


Demisiile se țin lanț. Toate cluburile, barurile, mall-urile, spațiile publice sunt verificate. Se fac petiții online pentru obligativitatea sprinkler-elor și interzicerea fumatului în spații publice. 


România iese în stradă. 


România protestează. 


România se revoltă. 


România simte, gândește, acționează la unison. 


Însă ACEST MENTAL COLECTIV, CARE S-A APRINS ÎNTR-O SINGURĂ VOCE, NU ARE VOIE SĂ SE MAI STINGĂ.


Nu numai pentru a face ca astfel de tragedii să nu se mai întâmple vreodată, nu numai pentru a vedea, pentru a simți, pentru a înțelege suferința semenilor noștri, dar pentru a ne asuma că suntem responsabili pentru noi, pentru viața noastră și pentru ceilalți și viața lor. 


Va trece încă o săptămână. Apoi încă una. O lună. Un an. 


Uitarea se așterne peste toate. NU AVEM VOIE SĂ UITĂM.


Sunt drumuri naționale executate cu o iresponsabilitate strigătoare la cer, care se pot prăbuși oricând. 


Sunt clădiri noi construite la fel de iresponsabil, sunt clădiri vechi care la un cutremur mai puternic pot genera alte tragedii. 

Sunt atât de multe lucruri nefuncționale în România. Și în egală măsură, tot atât de multe surse care pot  da naștere altor tragedii.

Nu mai avem voie să mai lăsăm lucrurile așa cum sunt. 


Avem nevoie de CIVILIZAȚIE, DE SIGURANȚĂ, DE RESPECT, DE O MINTE COLECTIVĂ LIMPEDE ȘI FERMĂ. 


DOLIUL NAȚIONAL S-A ÎNCHEIAT. 


DUREREA ȘI REVOLTA RĂMÂN. 



RESPONSABILITATEA PENTRU VIITOR NE APARȚINE.




SOLIDARITATEA RĂMÂNE. 




CÂT TIMP? 

Photo by Shane Rounce on Unsplash

sâmbătă, 5 septembrie 2015

NU RENUNȚA! DUMNEZEU TE IUBEȘTE. PRIETENUL/SOȚUL TĂU TE IUBEȘTE. PRIETENA/SOȚIA TA TE IUBEȘTE. COPIII TĂI/PĂRINȚII TĂI TE IUBESC. NU RENUNȚA!


Momentul în care ești pe punctul de a renunța este de obicei momentul exact înainte ca miracolele să se întâmple. Nu renunța!




Ești atât de dezamăgit/ă. Simți că viața ta nu mai are nici un rost. Lumea ta s-a sfârșit. Nu mai suporți. Este prea mult. Nu mai ai energie. Ești secătuit/ă de puteri.




NU RENUNȚA. EL TE IUBEȘTE. EA TE IUBEȘTE. DUMNEZEU TE IUBEȘTE.




Știu că nu mai suporți să auzi: '' Va fi bine. O să vezi că va fi totul bine. Am trecut împreună prin atâtea. O să depășim și asta. Trebuie să mai ai răbdare puțin. Lucrurile se vor schimba. ''




- În bine. Spune-mi că lucrurile se vor schimba în bine. Nu decât se vor schimba.




- Evident că în bine. Schimbarea o asociez întdeauna cu o transformare benefică.




- Până acum lucrurile s-au schimbat în rău. Din rău în mai rău. Din ce în ce mai rău... Toată viața mea nu a fost decât o nesfârșită suferință. Tot timpul a trebuit să fiu puternic/ă pentru mine, pentru tine, pentru toți. A trebuit să rezolv problemele tale, ale lor. Să mă lupt tot timpul.




Vreau liniște. Tot ce vreau este liniște. Și tot timpul apare altceva. Mereu altceva. Sunt epuizat/ă. Nu mai am resurse. Nu mai am nici lacrimi măcar.




- Dar nu a fost tot timpul așa. Au fost momente frumoase, momente fericite. Avem atâtea amintiri frumoase. Și eu te iubesc. Tu ești iubitul/iubita mea. Eu te voi iubi tot timpul. Voi fi tot timpul lângă tine, voi fi aici. Voi avea grijă de tine. Nu știi care este motto-ul meu? Iubiți, protejați și răsfățați iubitul/iubita.




Tu ești cel mai frumos lucru în viața mea, cel mai frumos care mi s-a întâmplat vreodată. Ești minunat/ă, ești frumos/frumoasă, ești atât de valoros/valoroasă, avem atât de multe de făcut în viața asta, ne așteaptă atât de mult lucruri minunate. Va fi totul bine. Îți promit. Vei vedea.




- Ce să văd? Ce să văd? Optimismul acesta al tău... Mi-ai promis atât de multe lucruri... Ai spus că va fi așa... și așa... că mai avem puțin și lucrurile se vor schimba... că va fi bine...Eu nu trăiesc în imaginație, în fantezie, într-un viitor nesigur, poate niciodată realizabil, nu mă pot hrăni cu himere, fum, ceață și efemer... Eu mă uit la ce a fost în toți acești ani... Ce a fost, real, palpabil, concret.




- Adevărat. Însă lucrurile mari, lucrurile de esență pe care ți le-am promis, pe acelea le-am dus la îndeplinire. Acelea nu sunt reale? Iar restul vor veni de la sine. Poate că nu este timpul lor acum. Poate sunt atât de aproape, încât se vor întâmpla peste un an, peste o lună, peste o zi, sau chiar peste câteva ore.




NU RENUNȚA. NU TREBUIE SĂ RENUNȚĂM.




- Nu cred că înțelegi. Îți va fi mai bine fără mine. SUNT UN MONSTRU. Îți vei reface viața. Vei fi fericit/ă. Meriți mai mult. Mult mai mult decât mine. Mai am decât o picătură de energie, și din ea trebuie să rezist, trebuie să rezist. Nu mai știu cât mai pot rezista.




- Și eu ți-am spus de atât de multe ori, și nu înțelegi. Viața mea nu are rost fără tine. Nu are sens. Suntem făcuți, suntem meniți să fim împreună. Împreună vom și pleca. Și după noi vor pleca și ceilalți. Pentru că nu vor rezista prea mult fără noi. Nu pot să spun că nu îmi pare rău, mai aveam atât de multe de făcut. Dar dacă simți că trebuie să pleci, vom pleca împreună. Cred că cel mai frumos aș pleca, dacă tu mă iei prin surprindere, îndreptându-mă către soare, în mijlocul deșertului. Dându-mi jos hainele, una câte una, până când rămân gol/goală. Apoi, treptat, euforia adâncirii în misterul deșertului va fi înlocuită de picioare de plumb, mă voi simți obosit/ă, și voi dori să ațipesc puțin. Mă voi întinde pe eternul nisip al deșertului și voi deveni una cu el. Mă voi strecura ușor într-un somn dulce, și voi pleca. Și te voi întâlni. NU PUTEM FI DECÂT ÎMPREUNĂ.




Știu că ar trebui să îți spun: '' Pe mine cui mă lași? Pe ei cui îi lași? '' pentru a îți devia gândirea de la tine, într-o responsabilitate forțată pentru mine și pentru ei.

Însă nu voi face asta. Pentru că responsabilitatea trebuie să fie o alegere, nu o povară.




- Nu, vei fi bine. Eu nu mai suport. Sunt sfârșit/ă. Mi-a ajuns. Este mult prea mult pentru mine. PUR ȘI SIMPLU M-AM SĂTURAT. NU MAI VREAU.




M-ați înnebunit. Toți. Și tu, și ei. Sau poate sunt eu nebun/ă. Poate eu sunt cel/cea care nu înțelege, care nu acceptă, care nu se adaptează. Nu mai pot. Nici corpul meu nu mai poate. Nici mintea.




- Mai încearcă încă o dată. Vom reuși. Va fi bine. Nu mă întreba cum știu, nu mă pune să argumentez. Pur și simplu știu că va fi bine. 




Și te rog să mă crezi, să mă crezi cu adevărat, că noi suntem legați, suntem legați, și dacă tu pleci, nu pot decât să plec cu tine. 




TE IUBESC. DUMNEZEU TE IUBEȘTE. DUMNEZEU NE IUBEȘTE. NU RENUNȚA! 




Cel puțin nu încă! 




Toate acestea sunt un test. Un test al vieții. Un test al lui Dumnezeu. Sunt lucruri pe care nu le putem înțelege. Sau cel puțin nu acum. 




Ai văzut că după ce s-au întâmplat în trecut, lucruri care au presupus suferință, dramă și schimbări majore, stres, disperare și durere, și-au dezvăluit peste timp sensul și utilitatea. Îți aduci aminte și îți dai seama acum că nu am fi putut să le înțelegem atunci. 




DRAGOSTEA NOASTRĂ ESTE CEA MAI PUTERNICĂ. 




DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU ESTE INFINITĂ. 




DRAGOSTEA NOASTRĂ, DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU NE VOR PROTEJA ȘI NE VOR HRĂNI. 




VEI SIMȚI DIN NOU ENERGIE, VEI SIMȚI DIN NOU POFTĂ DE VIAȚĂ, VEI REDESCOPERI BUCURIA, ȘI ACEST MOMENT, ÎN CARE ERAI PE PUNCTUL DE A RENUNȚA LA VIAȚĂ VA FI O AMINTIRE AMUZANTĂ ÎN TRAGISMUL EI, ȘI CU ZÂMBETUL NOU, ASTFEL NĂSCUT PE BUZE, NE VOM DEDICA VIAȚA IUBIRII NOASTRE ȘI IUBIRII DE OAMENI, ȘI ÎI VOM AJUTA ȘI PE CEILALȚI, CARE ÎN ACEST MOMENT, PESTE TOT ÎN LUME, MULȚI, ATÂT DE MULȚI, SUNT PE PUNCTUL DE A RENUNȚA...




- Dumnezeu mă iubește. Tu mă iubești. Eu te iubesc. Nu voi renunța. Niciodată!




ȘI ÎMI VOI ADUCE AMINTE ACEST MOMENT ȘI NU ÎI VOI LĂSA, NU ÎI VOM LĂSA NICI PE EI SĂ RENUNȚE!




LE VOM SPUNE, ÎI VOM AJUTA, ÎI VOM ÎNCURAJA, LE VOM ZÂMBI ACESTE CUVINTE MINUNATE, ACESTE ADEVĂRURI ELIBERATOARE ȘI SALVATOARE: 




NU RENUNȚAȚI! EL/EA TE IUBEȘTE! EI VĂ IUBESC!




DUMNEZEU VĂ IUBEȘTE!

Photo by Marc-Olivier Jodoin on Unsplash