Se afișează postările cu eticheta amintire. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta amintire. Afișați toate postările

luni, 1 februarie 2016

CAPCANA BOEMULUI - prima parte


- Îmi este din ce în ce mai greu să fac față dezamăgirii. 

Sunt dezamăgit de tot, de oameni, de lume. Și în primul rând de mine. 


John se privea în oglindă. Oglinda nu îl înfățișa însă pe el. Făcuse un pact cu el însuși: să se dedice artei și să își transforme obsesia pentru artă în motivația supremă. 

Să nu uite condiția tragică a artistului, Să nu își dea voie să se lase prins în mrejele unei fericiri burtoase, de burghez ghiftuit. Să nu se lase pradă căii ușoare, să nu se lase amăgit de tentația compromisului.



Drept pentru care pictase Artistul muritor de foame- Portretul artistului în studioul lui, de Géricault, pe oglinda din baie.

Văzuse pentru prima oară acea privire enigmatică a tânărului când avea 18 ani. 




Își amintea întotdeauna înfiorat prima senzație - șocul revelației: era ca și cum celebrul pictor francez îl văzuse pe el cu două secole înainte și îl alesese model pentru acel splendid tablou.

Simțise o atracție irezistibilă, un sentiment ciudat al părerii de rău, al melancoliei unei vieți deja trăite, un sentiment al viitorului său, dominat de excese, de satisfacții și glorii orgolioase, de aventuri intense și depresii insuportabile. 




Se privea și acum, în această dimineață. Zâmbind reținut, își amintea de avalanșa de gânduri care îl sufocase după ce privise portretul, în urmă cu zece ani: 

- Nu îmi vine să cred! Ăsta, de fapt, sunt chiar eu. Dacă mi-aș fi putut picta ființa interioară, exact astfel aș fi arătat! 

Asta înseamnă că voi deveni un al doilea Dorian Gray?! 




Nu înțelegea cum de nu își dăduse seama până atunci că, de fapt, nu era nimic în neregulă cu el. 

Era totul în neregulă cu mediul în care trăia. 

Era totul în neregulă cu viața pe care o ducea în acel moment. 

Era totul greșit. Simțise de mult, fiind extrem de precoce, posesorul norocos al unui IQ exploziv, că viitorul care îi fusese trasat îl făcea să regreseze în fiecare zi. 




Nu exista nici o asemănare fizică între el și tânărul care îl privea cu mâna sprijinindu-i tâmpla. 

John era deja un bărbat cu o statură atletică, un corp musculos, puternic, lucrat din greu la antrenamentele zilnice de box, lupte, scrimă și echitație.




- John, e gata cafeua? Sunt adormită... - vocea lui Jane îl trezește din reverie...

Photo by Chantal Garnier on Unsplash

duminică, 2 august 2015

DEJA VU



De câte ori am sentimentul de deja-vu, prima senzație este surpriza: știu că nu am mai fost niciodată în acest loc, știu că nu am mai întâlnit niciodată aceste persoane, știu că nu am mai fost niciodată în această situație specifică, în acestă situație anume; și totuși totul îmi pare atât de cunoscut: ca și cum m-aș vedea din exterior într-o dublă secvență de film, rulând în paralel/simultan, pe același ecran, având vârste diferite, în ipostaze diferite, contextul și desfășurarea evenimentelor neavând aparent nici o legătură.


Primul impuls este să încerc să mă conving că nu mai aveam cum să fi trăit această secvență de viață; caut apoi similitudini din trecut.


Dacă deja-vu-ul ar însemna că ai pierdut o viață și ai luat-o de la capăt/ai reînceput  de la ultimul punct de control? 

Este posibil să îmi fi dorit cu ani în urmă să fi ajuns aici, unde mă aflu în prezent, este posibil să îmi fi imaginat acest moment, este posibil să fie o reminiscență din memoria colectivă sau un fragment dintr-un arhetip universal, care este o parte din mine?


Deja -vu -ul survine atunci când creierul tău încearcă să aplice situaței curente o amintire a unei situații trecute, eșuează și te face să simți ca și cum s-ar fi întâmplat. 

Suntem atât de legați unii de alții, există punți care transcend timpul și spațiul, care depășesc înțelegerea noastră și capacitatea de raționament logic și analitic?



Știu că ceea ce păstrez constant în atenția mea, în imediata proximitate a limitei dintre conștient și subconștient, la câteva secunde distanță după imersiunea în marea fără început și fără sfârșit a minții mele, undeva sub valurile realității, acolo unde limpezimea apei acestei mări începe să se estompeze, iar albastrul clar, translucid, începe să capete nuanțe întunecate și ochiul mentalului conștient nu mai poate pătrunde, nu mai poate vedea, acolo începe conexiunea cu totul, cu întregul, cu inteligența infinită a Universului și a Divinității.



În această zonă neclară, ambiguă, incertă, aici apar intuitiile, aici se formează revelația, de aici pornește și aici se descifrează deja-vu-ul.


Acest minunat deja-vu: acest stimul care declanșează recunoașterea semnelor: această reamintire a ceea ce uitasem înainte de a fi trăit cu adevărat acest lucru, acest magic reminder care nu mă lasă să uit din nou ceea ce cu atât de mult efort încerc să suprim, pentru că poate încă nu a venit timpul lui, sau poate a trecut neobservat și nu am fost suficient de atent să îl percep, iar acum mă cheamă din nou...

Photo by Anthony Tran on Unsplash