Alerg nebunește pe lungul șir de trepte care coboară în sus în tunelul de acces. Pot inversa oricând percepția a ce e sus și ce e jos. Trebuie să ajung urgent să mă întâlnesc cu persoana care mi-a telefonat. Nu știu de ce simt că este atât de important, că nu trebuie să ratez întâlnirea asta.
Nu sunt sigur dacă am ales tunelul corect, care se îngustează pe măsură ce înaintez și se termină brusc acum. Nu mai văd nici o lumină în față și nu mai simt curentul de aer. Treptele s-au terminat.
Mai departe ... știu că urmează decât conducte de ventilație, fără scări, fără spațiu în care să te poți răsuci, prin care poți decât să te lași să aluneci în jos, într-un labirint fără reguli.
Mi-aduc aminte cuvintele maestrului: când vei ajunge în acest punct, trebuie să te concentrezi și să te bazezi decât pe intuiție: vei stinge lanterna, îți vei deconecta ochelarii de viziune tridimensională și vei fi pregătit pentru orice...
Dacă nu ești absolut sigur că vei face alegerea corectă, atracția căii care este singura opțiune nu va funcționa: vei rămâne blocat și vei muri.
Nu uita că nimic nu este real și în acest oraș structura realităților paralele și simultane nu îți permite să îi reordonezi coordonatele spațial-temporale, imagistice și senzoriale decât forțând translația dintr-un vis în altul la limita suportabilității. Poți fi oricine și orice, concomitent, de ambele părți ale ecranului de translație, poți anima entități diferite, venind și plecând: ai nevoie să te transpui în mintea, sentimentele, emoțiile și vârsta oricărei ființe umane...
Iar pentru a face acest lucru nu poți să te trezești brusc: trebuie să manipulezi logica absurdului în avantanjul tău.
Intru în conductă cu picioarele înainte, culcat pe burtă, cu fața către ultima treaptă și îmi introduc corpul în capătul îngust, până când rămân atârnat în mâini. Mă blochez pentru câteva secunde presând cu coatele în pereții laterali. Îmi imaginez un traseu perfect drept, cu un diametru puțin peste dimensiunile corpului meu: mintea mea va curba toate colțurile tăioase și va alege finalul optim. Sunt pregătit: mâinile în sus, lipite de corp...
Trebuie să aleg un loc cât mai puțin probabil pentru ieșirea din conductă: în nici un caz apă, pentru că ar putea fi un bazin de colectare închis ermetic, nici măcar ridicolul coș de rufe al toboganului unui hotel de lux: m-ar putea aștepta un caroiaj de lame tăioase...
Trebuie să fie ceva fără nici o legătură plauzibilă: aleg cafeneaua unde sunt așteptat, vizualizez o masă în colț, cu o cană de tablă, plină cu cafea & whiskey și o țigară de foi stinsă, așezată cu grjiă pe cană, cu ospătarul așteptându-mă îmbrăcat în livrea impecabilă, de secol XVIII, cu fireturi de aur, protejând grijuliu cu mănușile albe iasca și amnarul oamenilor cavernelor, pregătit să mă întâmpine cu o frază ceremonială și să îmi ofere un foc.
Imaginația m-a salvat încă o dată: zâmbesc deferent valetului meu personal, trag cu nesaț din țigara de foi, și cu cel mai politicos ton din lume îi reamintesc că am nevoie de peruca pudrată și pantofii cu cataramă lată pentru a îmi continua drumul.
Îmi aduc aminte cum am fost selectat de maestru dintre atâția candidați, dornici să învețe arta manipulării visului și a dedublării minții: o singură întrebare - a spus, ținând în mână un creion - ce altceva ar putea fi?
O suliță - a încercat un contracandidat. Nici o tresărire pe fața maestrului. O baghetă de dirijor - a încercat altul. O rachetă suplă... un microfon stilizat... un pumnal deghizat într-un stylus electronic...un cablu telescopic rigid multifuncțional...
- Un elefant - am șoptit. Maestrul mi-a făcut un semn discret și împreună am mângâiat piciorul crăpat al pahidermului: înainte ca tu să îi dai viață, era un mamut sigilat într-un creion. Mă uit în jurul meu: sala de interviuri a dispărut, la fel ca potențialii ucenici. Am fost selectat.
Am ajuns prea târziu. Am ratat întâlnirea. Mă uit la numele cafenelei, scrijelit cu litere chirilice în firma de fier forjat care atârnă deasupra intrării, cu sigla breslei negustorilor de vise și dealerilor de idei improbabile: un inorog în costum Armani, cu o privire intensă și ochelari pince-nez: Cafe Melbourne.
Mă îndrept cu pași ușori către turnul crenelat de la capătul bulevardului.
Totul a fost, de fapt un test.
