CAPCANA BOEMULUI - partea a II-a

Erau momente în viața lui John atât, atât de complicate. 

Plecase în viață cu un entuziasm incredibil, cu o încredere că va reuși, cu un mental puternic, ghidat de o claritate absolută a drumului pe care avea să îl urmeze. 

Când se gândea la acel moment, la clipa exactă când simțise că începea viața lui, îi apărea imaginea tânărului artist al lui Gericault. 

CAPCANA BOEMULUI - reintitulase astfel tabloul, pentru a nu uita vreodată ce cale periculoasă alesese. 

- Nu trebuie să mă las târât în această fantezie a artistului muritor de foame, a potențialului geniu neînțeles în timpul vieții. 

Ce urmează este dialogul lui cu el însuși, în rolul alter-ego-ului distribuind-o imaginar pe Jane, adevărata iubire a vieții lui, persoana care se contopise cu el într-o singură ființă, dându-i libertatea totală de exprimare, pe care altfel și-ar fi reprimat-o proiecției dublurii sale identitare: 

- Atunci de ce spui că te-ai identificat instant cu acel tablou? Nu erai atât de sigur că aceea era identitatea ta reală, că spectrul sacrificiului îți va fi umbra - companion fidel care te va însoți perpetuu și îți va împinge limitele către un sfârșit ineluctabil? 

- Ai dreptate, Însă doar parțial. Pentru că astfel eviți să mă privești în ubicuitatea mea inexorabilă. Eu sunt prezent fără voia mea în trecutul Parisului secolului XIX, pe care îl romanțez exagerat, sunt prezent în acest Paris al anului 2006, când declar că îmi încep viața,sunt prezent în acest viitor 2016 al New York-ului. Sunt cu adevărat prezent simultan în 3 locuri, în 3 dimensiuni temporale diferite, nefiind cu adevărat prezent în nici una dintre ele. 

- Amice, vorbești numai prostii! Sau inepții, cum îți place ție să spui, ca un pretențios ce ești! Hai să încercăm să reducem totul la fapte. Să enunțăm cât mai detașat evenimentele, într-o decentă ordine cronologică și apoi să ne jucăm cu limitele interpretării, domnule semiolog!

- Vezi că începi să suni ca știi tu cine! Dar de dragul provocării, dă-i drumul, să vedem ce iese!

- Ok. Ce făceai tu la vârsta de 18 ani, în Paris? 

- Bursier. L'École nationale supérieure des Beaux-Arts.

- Și de ce, mă rog, bursier? Nu aveai un trust fund care îți permitea o viață fără griji până la 100 de ani, instituit de bunica ta, starul de Hollywood, trust fund în posesia căruia intraseși la împlinirea vârstei de 18 ani? Nu declarai tu cu mândrie că toate propensiunile tale artistice sunt scântei ale filonului ei ereditar? Nu erai tu favoritul ei? Copil teribilist, de ce a trebuit să renunți la tot? 

- Simplu. Cel mai valoros asset pe care mi l-a transmis este cuprins într-o frază scrisă cu stylus-ul ei roman favorit, sigilată pentru a fi deschisă doar când voi simți că începe viața: '' Călătoria descoperirii legendei tale personale poate îmbrăca orice formă - când simți că trebuie să pășești pe acest drum, nu ezita, fii curajos, ascultă-ți inima și pornește, nu mai privi înapoi. ''

- Aha. Și asta era singura cale? 

- Cu siguranță. 

- Care era, până la urmă, CAPCANA BOEMULUI? 

- Îți răspund imediat. Nu vrei să știi de ce era SINGURA CALE? 

- Ok. Încă o divagație. Go! By the way, ce s-a întâmplat cu toți banii ăia, cu trust fund-ul? 

- Am înființat o universitate pe numele avocatului familiei, sub protecția anonimatului, unde se predă arta de a reuși în viață și filozofia practică a succesului, inspirată de scrierile lui Dale Carnegie, Napoleon Hill & Co., cu studenți din toate păturile sociale, care sunt ajutați să își descopere potențialul, să își identifice obsesia creativă a visului lor, vis care ulterior le este finanțat pentru a deveni real, cu condiția ca 50% din profitul acelei idei să finanțeze pe toată durata vieții lor universitatea.

Acum, de ce singura cale: pentru că luxul, educația complexă pe care o primisem, exclusivismul relațiilor sociale, rafinamentul opulent care mă înconjura, disciplina draconică a studiului care îmi fusese insuflată din copilărie, presiunea blazonului și a convențiilor comportamentului perfect, eleganța castelului, perfecțiunea labirintului parcului, vânătorile cu arme de epocă, concursurile de scrimă, medaliile reușitelor sportive...

- Stai puțin, tu mai aveai timp să TRĂIEȘTI în mijlocul tuturor nebuniilor ăstora? 

- EXACT. 

- Păi și CEILALȚI CUM ERAU? 

- Tindeau să fie ca mine, asta era, într-adevăr, cu mult mai tragic. Și nu le reușea. Iar acest lucru îi frustra teribil. Teribil. Pentru că tot acest mediu artificial era mediul lor. Meschin. Mic. Limitat. Prea real, prea exact, prea detaliat. LIPSIT DE NATURALEȚE. LIPSIT DE FRUMUSEȚEA RECUNOAȘTERII EȘECULUI ȘI A GREȘELILOR. 

Îmbibat de manipulare și de orgoliu. Înțesat cu intrigi, prefăcătorii și complimente scrâșnite. 

Am simțit că nu mi se cuveneau toate astea. Că trebuie să O IAU DE LA ZERO. 

Că trebuie să TRĂIESC LIBER. SĂ RESPIR LIBER. 

Atunci am decis să PLEC. Să las totul în urmă. Mi-am schimbat numele, am plecat la Paris, m-am cazat într-un hotel de epocă, în paragină, într-o mansardă, în Montmartre, am solicitat o bursă, am câștigat concursul și m-am angajat într-un club de noapte, barman. 

- Și care era CAPCANA BOEMULUI? 

- Nu ai înțeles nici acum? ...

Photo by Léonard Cotte on Unsplash

O singură întrebare - a spus, ținând în mână un creion - ce altceva ar putea fi?

Alerg nebunește pe lungul șir de trepte care coboară în sus în tunelul de acces. Pot inversa oricând percepția a ce e sus și ce e jos. Trebuie să ajung urgent să mă întâlnesc cu persoana care mi-a telefonat. Nu știu de ce simt că este atât de important, că nu trebuie să ratez întâlnirea asta. 

Nu sunt sigur dacă am ales tunelul corect, care se îngustează pe măsură ce înaintez și se termină brusc acum. Nu mai văd nici o lumină în față și nu mai simt curentul de aer. Treptele s-au terminat.

Mai departe ... știu că urmează decât conducte de ventilație, fără scări, fără spațiu în care să te poți răsuci, prin care poți decât să te lași să aluneci în jos, într-un labirint fără reguli.

Mi-aduc aminte cuvintele maestrului: când vei ajunge în acest punct, trebuie să te concentrezi și să te bazezi decât pe intuiție: vei stinge lanterna, îți vei deconecta ochelarii de viziune tridimensională și vei fi pregătit pentru orice...

Dacă nu ești absolut sigur că vei face alegerea corectă, atracția căii care este singura opțiune nu va funcționa: vei rămâne blocat și vei muri. 

Nu uita că nimic nu este real și în acest oraș structura realităților paralele și simultane nu îți permite să îi reordonezi coordonatele spațial-temporale, imagistice și senzoriale decât forțând translația dintr-un vis în altul la limita suportabilității. Poți fi oricine și orice, concomitent, de ambele părți ale ecranului de translație, poți anima entități diferite, venind și plecând: ai nevoie să te transpui în mintea, sentimentele, emoțiile și vârsta oricărei ființe umane...

Iar pentru a face acest lucru nu poți să te trezești brusc: trebuie să manipulezi logica absurdului în avantanjul tău. 

Intru în conductă cu picioarele înainte, culcat pe burtă, cu fața către ultima treaptă și îmi introduc corpul în capătul îngust, până când rămân atârnat în mâini. Mă blochez pentru câteva secunde presând cu coatele în pereții laterali. Îmi imaginez un traseu perfect drept, cu un diametru puțin peste dimensiunile corpului meu: mintea mea va curba toate colțurile tăioase și va alege finalul optim. Sunt pregătit:  mâinile în sus, lipite de corp...

Trebuie să aleg un loc cât mai puțin probabil pentru ieșirea din conductă: în nici un caz apă, pentru că ar putea fi un bazin de colectare închis ermetic, nici măcar ridicolul coș de rufe al toboganului unui hotel de lux: m-ar putea aștepta un caroiaj de lame tăioase...

Trebuie să fie ceva fără nici o legătură plauzibilă: aleg cafeneaua unde sunt așteptat, vizualizez o masă în colț, cu o cană de tablă, plină cu cafea & whiskey și o țigară de foi stinsă, așezată cu grjiă pe cană, cu ospătarul așteptându-mă îmbrăcat în livrea impecabilă, de secol XVIII, cu fireturi de aur, protejând grijuliu cu mănușile albe iasca și amnarul oamenilor cavernelor, pregătit să mă întâmpine cu o frază ceremonială și să îmi ofere un foc.

Imaginația m-a salvat încă o dată: zâmbesc deferent valetului meu personal, trag cu nesaț din țigara de foi, și cu cel mai politicos ton din lume îi reamintesc că am nevoie de peruca pudrată și pantofii cu cataramă lată pentru a îmi continua drumul. 

Îmi aduc aminte cum am fost selectat de maestru dintre atâția candidați, dornici să învețe arta manipulării visului și a dedublării minții: o singură întrebare - a spus, ținând în mână un creion - ce altceva ar putea fi? 

O suliță - a încercat un contracandidat. Nici o tresărire pe fața maestrului. O baghetă de dirijor - a încercat altul. O rachetă suplă... un microfon stilizat... un pumnal deghizat într-un stylus electronic...un cablu telescopic rigid multifuncțional...

- Un elefant - am șoptit. Maestrul mi-a făcut un semn discret și împreună am mângâiat piciorul crăpat al pahidermului: înainte ca tu să îi dai viață, era un mamut sigilat într-un creion. Mă uit în jurul meu: sala de interviuri a dispărut, la fel ca potențialii ucenici. Am fost selectat. 

Am ajuns prea târziu. Am ratat întâlnirea. Mă uit la numele cafenelei, scrijelit cu litere chirilice în firma de fier forjat care atârnă deasupra intrării, cu sigla breslei negustorilor de vise și dealerilor de idei improbabile: un inorog în costum Armani, cu o privire intensă și ochelari pince-nez: Cafe Melbourne. 

Mă îndrept cu pași ușori către turnul crenelat de la capătul bulevardului. 

Totul a fost, de fapt un test. 

Primul.

Photo by Kelly Sikkema on Unsplash

AVENTURA

Viața în sine este o aventură. O provocare. O luptă. Nu vei putea sta la nesfârșit în siguranța peșterii tale. Nu vei putea să te ascunzi între pereții întunecoși, ascuns printre stânci, pândind temător umbra amenințătoare a vreunei siluete proiectate de lumina focului protector de la intrare, lungindu-se insinunat către tine.

Va trebui să supraviețuiești. Va trebui să ieși din zona ta de confort și să înfrunți pericolul.

"Este decât în aventură acolo unde anumiți oameni reușesc să se cunoască - prin descoperirea/găsirea propriului sine." - Andre Gide.

Ai atât de multe resurse în interiorul tău, atât de multă voință, putere și curaj, pe care numai riscul pe care aventura îl presupune le vor activa din starea lor latentă, le vor aduce la suprafață: te vor uimi și vor deveni apoi o parte din tine care nu te va mai părăsi niciodată.

La vârsta de 39 de ani, Paulo Coelho pornește în aventura vieții sale: pelerinajul la Santiago de Compostela, unde se găsește catedrala catolică a Sfântului Iacob, apostolul care ar fi pășit pe acest drum - El Camino de Santiago - încercând să ajungă la Capătul Lumii, predicând cuvântul lui Dumnezeu. La sfârștitul acestui pelerinaj va scrie prima lui carte - Jurnalul unui Mag. 

Coelho mărturisea că a fost visul lui de când era copil să devină scriitor, iar în acel moment, după ce a terminat călătoria, la vârsta de 40 de ani, și-a spus: Acum este momentul, acum ori niciodată! Fusese internat într-un azil de nebuni de la vârsta de 16 ani, până la vârsta de 20 de ani, încercase să evadeze de trei ori, urmase apoi, la insistența părinților, timp de un an, cursurile Facultății de Drept, cursuri pe care apoi le abandonase, pentru a duce o viață de hippiot, liber: droguri, sex, muzică - a scris versuri pentru melodii care au cunoscut un succes fabulos, versuri cu mesaje subliminale oculte, a fost actor, jurnalist, director de teatru, însă visul lui adevărat, legenda lui personală care îl chema, era acela de a deveni scriitor. 

Toată această viață plină de aventură, de risc, de pericol - a fost jefuit, a fost pe punctul de a fi împușcat, omorât, a fost amenințat, răpit, torturat, a fost adulat și dezaprobat în același timp, a avut mai multe relații eșuate.... Toate aceste experiențe l-au ajutat enorm în a înțelege mintea și inima omenească și din ele derivă profundul umanism al filozofiei sale... 

Cartea începe cu ritualul de inițiere în ordinul Regnus Agnus Mundi (RAM) - Regatul Mielului Lumii sau RAM- Rigor - Adoration - Mercy - Rigoare - Adorație - Milă, ritual pe care Paulo nu îl finalizează, încercarea lui de a fi primit în ordin eșuând. Pelerinajul are drept scop descoperirea de către Paulo a sabiei pe care maestrul său a ascuns-o undeva, de-a lungul drumului, pentru a fi admis în ordin. Aventura căutării sabiei este o metaforă pentru înțelegerea naturii adevărului prin simplitatea vieții. 

În timpul pelerinajului, Coelho se luptă cu diavolul lui personal, care ia înfățișarea unei câine negru, numit Legiune - mulți dintre cei care fac pelerinajul la Santiago de Compostela chiar ocolesc locul unde a avut prima confruntare cu Legiune; de altfel, începând cu anul publicării cărții Jurnalul unui Mag, numărul pelerinilor s-a mărit de zece ori - și este învățat de către Petrus - îndrumătorul lui - 11 exerciții/ ritualuri, care să îl ajute în călătoria lui spirituală și să îl învețe despre cele trei forme ale iubirii: agape, philia și eros. Exercițiile sunt: Exercițiul sămânței, al vitezei, al cruzimii, ritualul mesagerului (pe care Coelho recomandă să nu îl încercăm, deoarece este descris incomplet, și ar avea rezultate negative, nocive, chiar devastatoare), trezirea intuiției (exercițiul apei), exercițiul sferei albastre, al îngropării de viu, al respirației RAM, al umbrelor, al ascultării și al dansului. 

În ultima lui carte, Adulter, are loc următorul dialog, între personajul principal și soțul ei: 

 Paulo Coelho - Adulter: "Înțelepciunea și experiența nu schimbă omul. Timpul nu schimbă omul. Singurul lucru care ne schimbă este iubirea. "

'' - Și ce visai?  (Ea)

-  (El) O prostie. Dar ăsta era visul meu. Și aș fi putut să-l realizez.

- Dar ce era?

- Să vând tot ce aveam pe vremea aceea, să cumpăr o ambarcațiune și să parcurg lumea cu tine. Tata ar fi fost furios că nu-i urmam exemplul, dar asta n-ar fi avut nici cea mai mică importanță. Ne-am fi oprit prin porturi, făcând munci temporare, care să ne ofere suficient ca să mergem mai departe, și, de îndată ce am fi adunat banii necesari, am fi pornit din nou. Să fim cu oamenii pe care nu i-am văzut niciodată și să descoperim locuri care nu figurează în ghidurile turistice. Aventură. Singura mea dorință era A - VEN- TU - RA. 

Sunt momente în care ne oprim ca să analizăm totul: trecutul și prezentul. Ce am învățat și când am greșit. Întotdeauna mi-a fost teamă de momentele astea. Reușesc să le înșel, afirmând că am făcut cele mai bune alegeri, dar că ele cer puțin sacrificiu din partea mea. Nimic grav. ''

Finalul cărții Adulter este cel puțin surprinzător: femeia de 30 de ani, căsătorită, care comite adulter, aventura sa extraconjugală salvându-și, paradoxal, prin acest act, mariajul, are o revelație descrisă superb în momentul în care dă curs îndemnului soțului de a sări cu parapanta, după ce inițial este îngrozită: 

'' Sunt liberă. 

Da, sunt liberă. Iar vulturul are dreptate, eu sunt munții și lacurile. Nu am trecut, prezent sau viitor. Încep să înțeleg ceea ce oamenii numesc eternitate. 

...

Natura îmi vorbește ca și cum aș fi fiica ei preaiubită. Muntele îmi zice: ai forța mea. Lacurile îmi spun: ai pacea și calmul meu. Soarele îmi dă sfaturi: strălucește ca mine, lasă-te dusă dincolo de tine însăți. Ascultă. 

Atunci încep să aud vocile care erau de atâta timp în mine, care era înăbușite de gândurile repetitive, de singurătate, de terorile nocturne, de teama de a mă schimba și de teama că totul va continua la fel. Cu cât urcăm mai sus, cu atât mă desprind mai mult de mine. 

Sunt în altă lume, unde lucrurile se potrivesc perfect. Departe de viața aceea plină de sarcini de îndeplinit, dorințe imposibile, suferință și plăcere. Nu am nimic și sunt totul. 

...

Oare încerc să îmi justific Adulterul? Nu. Am căutat Adevărul și l-am găsit. Și sper că li se va întâmpla la fel tuturor celor care au avut o experiență ca a mea. 

Să știi să iubești mai bine. 

Acesta trebuie să fie țelul nostru pe lume: să învățăm să iubim. 

Viața ne oferă mii de ocazii să învățăm. 

...

Viața nu e o nesfârșită zi de odihnă, ci o necontenită ucenicie. 

Iar cea mai importantă lecție este să înveți să iubești....''

Photo by Olga Serjantu on Unsplash