Îmi aduc aminte de percepția pe care o aveam în urmă cu douăzeci și ceva de ani, când, adolescent fiind, devoram cu lăcomie filă după filă din Comedia Umană, trăind intens fiecare scenă a acestui univers fascinant, proiectat cu atâta claritate și impact în imaginația cititorului, de către genialul Balzac.
Dramele vieții de provincie, dramele rafinatului și necruțătorului Paris, studiul moravurilor epocii, detaliul realistului, care pictează cu o ultimă tușă trăsătura definitorie a unei personaj, care îți dă înțelegerea în profunzime a celor mai adânci și întunecate dorințe, care îl răscolesc în interor și îl vor propulsa către mărire, pentru a îi pregăti implacabil, în cele din urmă, compromisul și decăderea.
Percepția era aceea a unei minți dornice să înțeleagă, să pătrundă viața în cele mai tainice cotloane, să experimenteze prin libertatea infinită a fanteziei acel carusel amețitor de situații de viață, acea mutație permanentă a posibilităților nelimitate în manifestarea lor incertă și surprinzătoare.
Viziunea artistică a trecutului exercită o atracție specială: acele epoci apuse, acele versiuni ale fericirii atât de diferite și atât de asemănătoare cu prezentul: ce își doreau personajele acelui secol nouăsprezece? - ce își doresc și oamenii din zilele noastre: aventură, faimă, bani, iubire, dragoste, pasiune, statut, celebritate, bogăție, lux, opulență, putere, recunoaștere publică, mărire, depășirea propriei condiții/condiționări, ascensiune socială, a fi cel mai bun, cea mai frumoască, cea mai aclamată, cea mai elegantă, cel mai inteligent, cel mai influent, cel mai ... cea mai ...
În romanul Iluzii Pierdute (Illusions perdues), personajul principal, Lucien de Rubempré, un tânăr provincial, înflăcărat de visurile unei glorii literare în mijlocul elitei intelectuale pariziene, este, pe rând, erou și anti-erou, purtat în vâltoarea vieții de slăbiciunile sale, se îndrăgostește de o femeie măritată, care răspunzând declarațiilor sale de dragoste în versuri, îl introduce în cercuri mondene aristocratice din societatea înaltă a orașului Angoulême; idila lor - între un tânăr poet talentat și o femeie mai în vârstă, îi determină să fugă în Paris, unde Lucien începe să scrie un roman, sperând să devină un scriitor celebru.
Ajuns la Paris, Lucien este frustrat din cauza hainelor lui simple și lipsite de stil și glamour, din cauza locuinței modeste, în comparație cu ținutele și casele luxoase ale eleganților parizieni. Orgoliul lui de cuceritor este lezat prin comparația pe care o face între amanta sa și femeile aristocrației timpului.
Sărac și neinițiat în manierele și uzanțele sociale ale unei lumi mult peste nivelul său, se acoperă de ridicol atunci când face primii pași în înalta societate, la Operă,și pierde și sprijinul amantei sale.
Toate tentativele sale de a publica se soldează cu eșec după eșec.
Cunoaște apoi un scriitor, care îl introduce într-un cenaclu al unor tineri pasionați de artă și de știință.
Nerăbdător să își câștige independența financiară necesară pentru a se dedica exclusiv scrisului, Lucien cedează tentației jurnalismului, și intră în acea lume coruptă, unde cunoaste rapid succesul, scriind articole la comandă, pentru a satisface gusturile și interesele puternicilor vremii.
Cunoaste o actriță, care se va îndrăgosti de el și duc împreună o viață de lux și distracții.
Ambiția îl împinge să treacă de la un ziar liberal la unul regalist. Acestă absentă totală a principiilor îl face să își piardă respectul atât al vechilor colegi de cenaclu, cât și al noilor colegi de breaslă.
Iubita sa actriță se îmbolnăvește grav și Lucien asistă neputincios la agonia ei.
Rămas fără venituri, retrage bani în mod fraudulos din contul unui prieten, falsificându-i semnătura, și printr-un șir de evenimente nefericite, devine și cauza falimentului afacerii prietenului și a încarcerării acestuia.
Cuprins de remușcări, și nemaivăzând nici un viitor pentru el, decide să se sinucidă. Atunci când era pe punctul de a se arunca in apă este salvat de un spaniol misterios, care îl convinge să se răzgândească în schimbul promisiunii unei vieți de lux și posibilitatea răzbunării, cu condiția de a îl asculta orbește.
ILUZII.....ILUZII....ILUZII...
Nimic sau aproape nimic nu este ceea ce pare a fi, nu?
Romanul Iluzii Pierdute este întrucâtva autobiografic: și Balzac și-a prostituat geniul literar și inteligența creativă, creând '' porcării literare'', astfel cum singur le-a calificat în anii de maturitate, pentru că așa ceva i se cerea și astfel câștiga banii pe care îi cheltuia fără măsură, în tinerețea lui nebună.
Ce se întâmplă când ceea ce părea câștigat, al tău, al tău și numai al tău, se dovește a nu fi fost altceva decât o înșelătoare iluzie?
Faima, care se disipează ca aburii dimineții, după ce te-a învăluit în mantia ei amăgitoare, pentru a te lăsa acum gol, rușinat, singur, părăsit, trădat și dezamăgit?
O recunoști? Ți-o mai dorești? Ți-ai dorit-o?
Pasiunea, care te însuflețește și te poartă în valuri amețitoare de extaz, pentru a te otrăvi apoi cu trădarea brutală și tăioasă, privindu-te cu un zâmbet ironic și degajat...
Ai trăit-o? O aștepti? Încă mai crezi în promisiunile ei?
Angajamentele ferme și declarațiile emfatice, sigure de trăinicia lor, care se revarsă într-un torent de persuasiune când scopul este pe punctul de a fi atins...
Le-ai primit? Ți s-au părut convingătoare? Le-ai făcut? O vei lua de la capăt, indiferent ce mască vezi în fața ta sau îți pui pentru o deghizare confortabilă, în spatele căreia vei fi cerebral, cinic și calculat?
Și toate acestea pentru ce?
Pentru ILUZII pe care le cumperi sau pe care le vinzi?
TOATE ÎNTREBĂRILE DE MAI SUS ÎȘI ARATĂ CHIPURILE AMAGITOARE DIN PAGINILE COMEDIEI UMANE.
În această fabuloasă esență de viață, viața își dezvăluie capriciile ei ireversibile.
De ce Comedia Umană?
Pentru că tragedia în viață este cea mai spumoasă comedie, și, de multe ori, comedia este, de fapt, cea mai dureroasă tragedie.
JOCUL ILUZIILOR ESTE CEL MAI SEDUCĂTOR JOC.
Mă aflu în contemplarea lui de peste treizeci și ceva de ani ... am mai pierdut, am mai câștigat în acest cazinou atragător al iluziilor...încă mai pierd, încă mai câștig. ...
Diferența față de adolescentul de acum douăzeci și ceva de ani este doar de ATITUDINE:
Nici nu mai calific acest joc al iluziilor ca fiind rău sau bun, benefic sau malefic, nici nu-l condamn, nici nu-l justific, nici nu încerc să -l înțeleg, nici să-l explic, nu ofer nici jucătorilor metode inovatoare pentru a îl câștiga, nici scuze consolatoare perdanților...
Pur si simplu sunt SPECTATORUL/CĂLĂTORUL/PASAGERUL, care privește misterul, fără a încerca demistificarea lui, care pășește pe drum și se minunează de miracolele pe care le întâlnește, care se lasă purtat și surprins de călătoria în sine- singurul adevăr în mijlocul iluziilor.
Călătoria.
