A VREA CEVA DE LA B ȘI B NU VREA SA ÎI DEA.

De ce ne plac atât de mult filmele? 

Pentru că în filme apare întotdeauna lucrul cel mai interesant din viață, esența vieții, nucleul poveștilor care ne țin lipiți de ecran: CONFLICTUL. 

De ce este atât de râvnită și invidiată, atât de adulată și admirată arta actorului? 

Pentru că într-un mediu sigur, actorul poate experimenta visceral, intens, fragmente de viață ale unor oameni, personajele, în care aceștia se transformă, scoțându-i la iveală din ei înșiși.

Ce este fascinant este momentul în care actorul reușește să fie X, nu să îl interpreteze pe X. 

Iar pentru a reuși acest lucru este nevoie de IMAGINAȚIE și CURAJ. 

Imaginație pentru a găsi motivele pentru care îl urăști pe cel din fața ta. Pentru a găsi motivele să o iubești pe cea din fața ta. Și curaj pentru a construi o lume reală în mintea ta, pentru a crede în totalitate scenariul creat. Curaj pentru a merge cât mai departe, pentru a trăi frica în cele mai înspăimântătoare adâncimi, pentru a simți durerea sfâșietoare a unei fericiri pe cale să se destrame, pentru a dezlănțui furia devastatoare și pentru a te lăsa învăluit de tandrețea pătrunzătoare, de preaplinul insuportabil al sentimentului de dragoste.

Pare un loc comun, nu? A vrea ceva de la B și B nu vrea să îi dea. 

Până la final, unul dintre cei doi va ceda. 

Acest joc însă, cer - nu primesc, este cel care face cu acțiunea să fie palpitantă, să atragă, să captiveze. 

Atât de simplu ... La acest lucru se rezumă tot? 

În esență, da. 

Pentru că filmul pleacă din viață, dintr-o pasiune nebună pentru oameni și pentru viață, dintr-o observație atentă a modului instictual, natural în care oamenii își disimulează emoțiile și mai ales intențiile. 

Pentru că filmul este artă, cea mai complexă artă, în viziunea mea, pentru că filmul este catharsis.

Pentru că atunci când A vrea ceva de la B și B nu vrea să îi dea este tensiunea care iese din ecran, dincolo de cuvinte, este imaginea care te atinge direct și brutal în intelect, în rațiune, în simțire, în inimă și în suflet, te înfioară, te face să te recunoști, să te identifici cu ființele care trăiesc în fața ta și ajung să trăiască în tine, prin această artă profund umană - filmul. 

Pentru că te mișcă profund atunci când îți dai seama, câteodată, că au fost și vor fi momente în viața ta când A ȘI B SUNT UNA ȘI ACEEAȘI FIINȚĂ:TU!

Când CONFLICTUL este unul interior, când te lupți cu tine însuți, cea mai dificilă înfruntare, care se poate sfârși în damnare sau în salvare...

Vezi promisiuni încălcate, vezi visuri destrămate, vezi speranțe care nu se lasă anihilate până în ultima secundă, vezi cum poți renaște după cea mai cumplită experiență și vezi cum poți pierde totul într-o secundă, pentru că nu ai știut să apreciezi și să păstrezi binecuvântările oferite cu atâta generozitate. 

Acest minunat VREAU - NU ÎȚI DAU este cea mai clară lecție de viață pe care o trăiești în fiecare clipă!

Photo by Peter Lewicki on Unsplash

Eu când vreau să fluier, fluier!

Un film excepțional.

Viață crudă. Intensitate nebună. Atât de multe povești spuse fără cuvinte. Cadre fixe, cu durată lungă, acumulând atâta tensiune, vibrând în sufletul spectatorului.

Interpretări de excepție ale unor actori foarte, foarte tineri. Arta cinematografică este o artă foarte complexă. Filmul este un mediu atât de ofertant, îți dă atât de multe posibilități să surprinzi esența unui loc, esența unei realități, esența unei vieți, esența unui om.

Este un film visceral, în egală măsură realist și artistic. 

Penitenciarul este un mediu foarte dur. George Piștereanu, interpretul personajului principal, Silviu, povestește: 

" Negocierea teritoriului

- La ce te-ai aşteptat de la întâlnirile cu puşcăriaşii? 

- Am mers la penitenciar cu mintea limpede şi goală. Încrezător că o să găsesc nişte băieţi asemănători cu unii de cartier. Şi aşa a fost, aveau acelaşi limbaj, acelaşi comportament. Mereu vorbeam cu ei. Dar nimeni din echipă, în afară de Florin (regizorul Florin Șerban), nu a reuşit să se impună în faţa lor fără să se adapteze. Florin era respectat. 

- Te-au agresat cu atitudinea lor?

- Da, dar dacă n-ar fi aşa, n-ar mai fi interesanţi. Şi n-ar mai fi delincvenţi. Asta a şi însemnat munca mea de zi cu zi, să reuşesc să mă adaptez. Cu ei a trebuit să fiu personajul meu, Silviu, ceas de ceas, minut cu minut. Unii, cred, nici nu-şi amintesc că mă cheamă George. Pur şi simplu a trebuit să fiu unul de-al lor. 

- Erau invidioşi pe tine? 

- A existat o mare slăbiciune a mea în faţa lor - libertatea. Cu asta a trebuit să lucrez continuu. Pentru ei, eram tipul de la oraş, care merge la şcoală şi vrea să facă un film despre ei. Adică, se întrebau: cine e băiatul ăsta să facă chestia asta? Dar e o stare normală, aşa ar şi trebui să fie.

- Ţi-ai negociat teritoriul? 

- Permanent. Existau momente când trebuia să ne disputăm şmecheria, forţa de reacţie la întrebări, la glume. Trebuia să fac glume mereu, să-i iau pe unii dintre ei la mişto. Şi mai trebuia să mă înţeleg foarte bine cu greii din puşcărie, cu şefii. Se considera nasol şi degradant, în mediul acela, să stau la vorbă cu cei de jos. 

- Cum le-ai caracteriza lumea? 

- O lume interesantă, unde destinul sublim lipseşte. Un război - într-un cuvânt. Sunt condamnaţi definitiv sau e doar o prejudecată? E o prejudecată, dar una care se adevereşte. Nu e numai vina deţinuţilor, sistemul penitenciarelor e atât de insalubru psihologic vorbind, încât nu le oferă prea multe şanse de reabilitare. La penitenciar, cel mai important nu e să îţi termini pedeapsa, ci efectiv să înţelegi că afară e lumea reală, nu acolo."

Citeste mai mult: adevarul.ro/cultura/arte/george-pistereanu-In-lumea-noastra-faci-pas-gresit-te-au-taiat-1_50ad98ed7c42d5a66397e86d/index.html.

Regizorul Florin Șerban a avut curajul să filmeze cu deținuții din penitenciar și să distribuie în rolul principal un tânăr de 18 ani, încă în clasa a XII-a, la momentul în care au început filmările. A reușit, de altfel, o performanță incredibilă: să transforme un adolescent fără experiență, dar cu potențial, într-un actor premiat la festivaluri internaționale și niște deținuți în actori credibili și expresivi. 

Regizorul mărturisea într-un interviu că a simțit la sfârșitul fimărilor că a reușit să transforme lumea acestor oameni aflați în captivitate, a reușit să schimbe ceva în ei, a reușit să le arate că atunci când cineva crede în ei și le arată acest lucru, pot face mult peste ce și-ar fi imaginat că sunt capabili. 

Filmul a câștigat numeroase premii la festivaluri internaționale de film, un lucru care personal mă bucură foarte mult, pentru că dovedește încă o dată originalitatea și unicitatea viziunii creatorilor români de film. 

Este o dramă/thriller care vă va ține cu sufletul la gură și vă va tăia răsuflarea. 

Pentru cei care nu au văzut filmul nu vreau să dezvălui prea multe, însă le garantez că după ce îl vor fi văzut, vor privi cu alți ochi lumea penitenciarelor, relațiile între mamă și fiu, între frați, lupta pentru supraviețuire și supremație, curajul și voința, dorința de libertate și sacrificiul, intensitatea explozivă a emoției și dezlănțuirea devastatoare a sentimentelor și frustrărilor reprimate. 

Limbajul frust, violența verbală și fizică, pericolul permanent și iminența dramei, pe care o simți într-un crescendo mut, finalul - eu când vreau să beau o cafea cu fata pe care urma să o cer în căsătorie, beau o cafea, chiar dacă voi pierde totul ! - singura melodie - când deținuții mănâncă - care se mai audă o singură dată, la finalul fimului...

Filmul devine artă în momentul în care reușește să surprindă esența unui segment de viață și să o transmită cât mai intens spectatorului, rămânând impregnată pentru mult timp în memoria lui afectivă. 

Acesta este filmul " Eu când vreau să fluier, fluier! " - o secvență de viață transformată artistic într-o impresie puternică.

Pentru mine acest film este manifestul unui nou impresionism în cinematografie, cu precizarea că în loc să ajungă la Salonul Refuzaților, a primit aprecierea internațională binemeritată!

Felicitări! 

Photo by Jakob Braun on Unsplash

THE MOVIES and THE ARTISTS: NOSTALGIA OF PAST FUTURE LIVES

"The Cafe Terrace on the Place du Forum, Arles, at Night 1888" by Vincent Van Gogh.

I always found this painting to be a perfect illustration of my idea of the Nostalgia of Past Future Lives. 

I have always thought that being a painter, a writer, an actor, a director, a sculptor, an artist, generally speaking, gives you the freedom of living, imagining, portraying so many lives, so many characters and an infinite palette of feelings and emotions. 

Andrei Tarkovsky's Nostalghia (Nostalgia) is also a masterpiece, showing the sad and tragic end of the artist, doomed to be consumed by his own obsessions.

The thin line between fiction and reality, between the reality enriched with the artistic emotion and the unseen world of the painter's brush or actor's gesture, demoted to indifference and lack of understanding, diminished so cruel by the reality of the static world, of the ordinary of life, that thin line trying to part two worlds, visible and invisible...

Let the poetry of the artistic expression vibrate in your mind, see the story as it unfolds before your eyes. 

And now see this picture in the greater picture of life and art. What would his life have been if he had only given up his exhausting search for answers? 

You can feel him going through his past lives, real and imaginary, you can feel him denying his possibility to find peace and beginning to embrace the fatality of the unavoidable end. 

Both the painting and the movie photograph recount stories born out of fictions of the artistic mind in which you most probably - and hopefully- will not find yourself into, taking into account the supreme challenge that both artists - Vincent Van Gogh and the Russian writer Andrei Gorchakov - the character of Nostalghia - who was traveling to Italy to research the life of 18th-century Russian composer Pavel Sosnovsky, who lived there and committed suicide after his return to Russia - failed to overcome: the challenge of living. 

Beauty, eternal youth, adventure, forbidden liaisons, splendor, glory, fame..."Dorian Gray"

Keeping the balance between the dangerous world of arts, creation, transformation, duality, notoriety, and hunger for more and the normal and safe world of the reality of everyday life, family, modesty, and equilibrium is a challenge that can be won: Van Helsing and at the same time Hugh Jackman.

Choose nostalgia of your past future lives, choose to travel between real and unreal, choose to live adventurous and different every day, choose to impersonate or create various characters, if you feel like, if you earn to do it, yet, don't forget who you are and whom you love!

Don't forget to come back between us, mortals, and don't forget to enjoy the simplicity and beauty of life and people!

Don't forget to always remember your way back...

Photo by Kinga Cichewicz on Unsplash