Un film excepțional.
Viață crudă. Intensitate nebună. Atât de multe povești spuse fără cuvinte. Cadre fixe, cu durată lungă, acumulând atâta tensiune, vibrând în sufletul spectatorului.
Interpretări de excepție ale unor actori foarte, foarte tineri. Arta cinematografică este o artă foarte complexă. Filmul este un mediu atât de ofertant, îți dă atât de multe posibilități să surprinzi esența unui loc, esența unei realități, esența unei vieți, esența unui om.
Este un film visceral, în egală măsură realist și artistic.
Penitenciarul este un mediu foarte dur. George Piștereanu, interpretul personajului principal, Silviu, povestește:
" Negocierea teritoriului
- La ce te-ai aşteptat de la întâlnirile cu puşcăriaşii?
- Am mers la penitenciar cu mintea limpede şi goală. Încrezător că o să găsesc nişte băieţi asemănători cu unii de cartier. Şi aşa a fost, aveau acelaşi limbaj, acelaşi comportament. Mereu vorbeam cu ei. Dar nimeni din echipă, în afară de Florin (regizorul Florin Șerban), nu a reuşit să se impună în faţa lor fără să se adapteze. Florin era respectat.
- Te-au agresat cu atitudinea lor?
- Da, dar dacă n-ar fi aşa, n-ar mai fi interesanţi. Şi n-ar mai fi delincvenţi. Asta a şi însemnat munca mea de zi cu zi, să reuşesc să mă adaptez. Cu ei a trebuit să fiu personajul meu, Silviu, ceas de ceas, minut cu minut. Unii, cred, nici nu-şi amintesc că mă cheamă George. Pur şi simplu a trebuit să fiu unul de-al lor.
- Erau invidioşi pe tine?
- A existat o mare slăbiciune a mea în faţa lor - libertatea. Cu asta a trebuit să lucrez continuu. Pentru ei, eram tipul de la oraş, care merge la şcoală şi vrea să facă un film despre ei. Adică, se întrebau: cine e băiatul ăsta să facă chestia asta? Dar e o stare normală, aşa ar şi trebui să fie.
- Ţi-ai negociat teritoriul?
- Permanent. Existau momente când trebuia să ne disputăm şmecheria, forţa de reacţie la întrebări, la glume. Trebuia să fac glume mereu, să-i iau pe unii dintre ei la mişto. Şi mai trebuia să mă înţeleg foarte bine cu greii din puşcărie, cu şefii. Se considera nasol şi degradant, în mediul acela, să stau la vorbă cu cei de jos.
- Cum le-ai caracteriza lumea?
- O lume interesantă, unde destinul sublim lipseşte. Un război - într-un cuvânt. Sunt condamnaţi definitiv sau e doar o prejudecată? E o prejudecată, dar una care se adevereşte. Nu e numai vina deţinuţilor, sistemul penitenciarelor e atât de insalubru psihologic vorbind, încât nu le oferă prea multe şanse de reabilitare. La penitenciar, cel mai important nu e să îţi termini pedeapsa, ci efectiv să înţelegi că afară e lumea reală, nu acolo."
Citeste mai mult: adevarul.ro/cultura/arte/george-pistereanu-In-lumea-noastra-faci-pas-gresit-te-au-taiat-1_50ad98ed7c42d5a66397e86d/index.html.
Regizorul Florin Șerban a avut curajul să filmeze cu deținuții din penitenciar și să distribuie în rolul principal un tânăr de 18 ani, încă în clasa a XII-a, la momentul în care au început filmările. A reușit, de altfel, o performanță incredibilă: să transforme un adolescent fără experiență, dar cu potențial, într-un actor premiat la festivaluri internaționale și niște deținuți în actori credibili și expresivi.
Regizorul mărturisea într-un interviu că a simțit la sfârșitul fimărilor că a reușit să transforme lumea acestor oameni aflați în captivitate, a reușit să schimbe ceva în ei, a reușit să le arate că atunci când cineva crede în ei și le arată acest lucru, pot face mult peste ce și-ar fi imaginat că sunt capabili.
Filmul a câștigat numeroase premii la festivaluri internaționale de film, un lucru care personal mă bucură foarte mult, pentru că dovedește încă o dată originalitatea și unicitatea viziunii creatorilor români de film.
Este o dramă/thriller care vă va ține cu sufletul la gură și vă va tăia răsuflarea.
Pentru cei care nu au văzut filmul nu vreau să dezvălui prea multe, însă le garantez că după ce îl vor fi văzut, vor privi cu alți ochi lumea penitenciarelor, relațiile între mamă și fiu, între frați, lupta pentru supraviețuire și supremație, curajul și voința, dorința de libertate și sacrificiul, intensitatea explozivă a emoției și dezlănțuirea devastatoare a sentimentelor și frustrărilor reprimate.
Limbajul frust, violența verbală și fizică, pericolul permanent și iminența dramei, pe care o simți într-un crescendo mut, finalul - eu când vreau să beau o cafea cu fata pe care urma să o cer în căsătorie, beau o cafea, chiar dacă voi pierde totul ! - singura melodie - când deținuții mănâncă - care se mai audă o singură dată, la finalul fimului...
Filmul devine artă în momentul în care reușește să surprindă esența unui segment de viață și să o transmită cât mai intens spectatorului, rămânând impregnată pentru mult timp în memoria lui afectivă.
Acesta este filmul " Eu când vreau să fluier, fluier! " - o secvență de viață transformată artistic într-o impresie puternică.
Pentru mine acest film este manifestul unui nou impresionism în cinematografie, cu precizarea că în loc să ajungă la Salonul Refuzaților, a primit aprecierea internațională binemeritată!
Felicitări!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu