Renunțase să mai vorbească. Oricum nu ar fi putut să explice. Era prea complicat.
'' De ce trebuie să am o lume interioară atât de bogată, atât de complexă, dacă nu o pot împărtăși? ''
Căutase un oraș cât mai mare, să se poată pierde în mulțime.
Anonimatul părea singura soluție.
'' Când stai foarte mult timp singur - gândea - ai foarte mult timp să îți pui întrebări. Multe întrebări. Întrebări fără sfârșit. Nici nu mai contează răspunsurile. Decât întrebările sunt importante.''
Aproape că renunțase și să mănânce. Nu mai simțea nevoia. Cel mai mult îi plăcea să privească oamenii trecând. Se așeza pe scaunul preferat din cafenea, cu vedere la stradă, tot timpul într-un colț retras, cu spatele la perete, ca un războnic experimentat și tot timpul precaut, care își asigură o poziție de luptă cât mai avantajoasă, cu fața la adversar.
Scaunul preferat din cafenea era poziționat tot timpul la fel, cafeneaua mereu alta. Regula era simplă: niciodată aceeași cafenea, niciodată aceleași persoane. Își propusese să evite cu orice cost situația în care un chelner mai vorbăreț sau vreo picoliță mai volubilă să își dea seama că venea a doua oară acolo, să îl recunoască și să încerce să lege o conversație: '' O dimineață minunată! Vă aduc două cafele, ca de obicei? '' sau '' Ne bucurăm că ați ales din nou cafeneaua noastră. Vă mai pot aduce și altceva?'' .
Îi plăcea să privească oamenii, să îi asculte și să intuiască din câteva detalii: gesturi, îmbrăcăminte, înfățișare și frânturi de frază, cam ce tip de viață duceau, ce îi interesa, de unde veneau și unde se îndreptau...
Tot timpul îl recitea cu plăcere pe Honoré de Balzac, unul dintre favoriții lui. Și-a dorit inițial să îl imite pe genialul romancier și să își noteze asemenea lui, în carnețelul care nu îl părăsea niciodată, orice observație pe care ulterior ar fi dezvoltat-o în scris: un detaliu vestimentar, un detaliu arhitectonic, o fizionomie expresivă...
Dar ar fi atras prea mult atenția. În plus, cea mai teribilă frică a lui era frica de ridicol, de banal și un zâmbet condescendent, sau mai grav, a unei priviri amuzate dublată de un comentariu răutăcios.
Astfel că prefera să privească cu maximă atenție, concentrându-se ca un chirurg fixându-și punctul de incizie și memora esența fiecărei persoane, care urma să o transforme ulterior în personaj,vizualiza fraza descriptivă pe care o concepea instant și o derula pe un ecran mental, înroșind și mărind cuvintele cheie, pentru a fixa cu maximă acuratețe esența, pentru ca apoi, la sfârșitul zilei, ajuns acasă să își folosească prodigioasa lui memorie eidetică pentru a reconstrui personajul.
Descoperise de la o vârstă fragedă că avea o memorie eidetică incredibilă, nu numai a sunetelor, figurilor sau culorilor, dar si semantică, spațială și matematică.
Era suficient să privească o singură dată fațada unui edificiu, pentru a reda cu o exactitate uluitoare fiecare coloană, arhitravă, cornișă, fronton, acantă sau basorelief.
Memoria lui eidetică îl ajutase, de altfel, să câștige atâtea turnee de șah online. O sursă sigură de venit. Era suficient să privească primele mutări ale oponentului pentru a îi intui stilul și a vizualiza toate posibilele variante de joc ale adversarului, un număr finit căruia îi opunea infinite variante de distragere a atenției și câștigare inevitabilă a partidei.
De două ori pe an se deghiza și intra într-un cazinou, câștiga la blackjack, lăsa bacșișuri generoase și un mesaj discret patronului că nu va mai reveni niciodată.
Ar fi putut să aibă o viață de lux, faimă, celebritate. Ar fi putut să trăiască numai în lumina reflectoarelor. Ce rost avea? Ar fi stricat totul.
Prefera singurătatea. Prefera plimbările lungi printre clădiri de epocă, în centrul istoric, prefera să da naștere unor povești de viață sub umbrele lungi ale felinarelor de fier forjat, prefera să imagineze pași grăbiți pe piatra cubică către întâlnirile amoroase ale nopții, decât să le trăiască real.
Toate ar fi dus către decepție. S-ar fi sfârșit în derizoriul vieții cotidiene. Așa de întâmplase de fiecare dată când se apropiase de cineva. Avea o capacitate de seducție care părea a avea o viață proprie. Intra în posesia lui și îl îndruma către cel mai sensibil punct slab al victimei. Nu trebuia să facă nici un efort. Totul venea natural. Nu conta împrejurarea, contextul. Erau suficiente câteva minute ca să fascineze. Urmarea era inevitabilă.
Nu găsise până atunci pe cineva care să îi opună rezistență. Totul era atât de previzibil. Scrisese, printre atâtea alte romane, și o carte despre pattern-urile jocului seducției. Erau limitate la câteva provocări constante de generare și acționare asupra stimulilor și reacțiilor încadrate într-o formulă axiomatică. Contextele erau singurele care aveau o diversitate infinită. Și enumerase suficiente din fiecare categorie.
Nu publicase încă nimic. Își propusese ca atunci când va găsi persoana care să îl iubească așa cum era, care să îl elibereze din acest legământ al anonimității, va publica totul și își va asuma o viață printre oameni.
Și astăzi întâlnise acea persoană.
Exact când se pregătea să renunțe definitiv. Știa că numai atunci când va renunța cu adevărat să mai caute, atunci va găsi.
Și iubirea i se întâmplase. Prima și ultima lui iubire.
Astfel că în acea dimineață, zâmbind s-a întors în cafeneaua zilei trecute și lăsându-se pe spate, pe scaunul lui preferat, scrise pe prima pagină din celebrul carnețel al lui Honoré de Balzac, pe care îl achiziționase la o licitație a Christie's American branch din Rockefeller Center, New York :
Bărbatul întâlnește femeia. Se îndrăgostește. Iar iubirea îi salvează pe amândoi. Atât de simplu. Și asta este toată esența vieții.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu