ÎNCHISOAREA CUPLURILOR - CAMERA ÎMPĂCĂRII

"...Într-unul din bastioane se afla inchisoarea cuplurilor. In vremuri cand divortul era blamat,aici erau tinute pentru 2 saptamani cuplurile care intentionau sa se desparta. Li se dadea un singur pat, o singura masa, un scaun, o cana, etc, fiind nevoiti sa imparta totul. Timp de 300 de ani in Biertan s-a inregistrat un singur divort...Camera impacarii este un fenomen intalnit si in alte biserici fortificate din zona, cea de la Biertan fiind poate ceva mai cunoscuta si mai bine amenajata..."

Sursa: http://jurnaldehoinar.com/2014/06/02/transilvania-saseasca-biertan-cea-dintai-pe-lista-unesco/

Soții sau cuplul pot aplica această soluție cu succes. Contextul care să-i aducă împreună și să elimine orice alt factor de distragere poate să fie și o călătorie, un concediu, o vacantă prelungită, astfel încât cei doi să aibă timp să se regăsească, să se redescopere. 

Problemele reale încep să apară când comunicarea nu mai funcționează. Nimic nu poate fi mai frustrant pentru un partener ca răspunsul „ nimic ” la întrebarea „ ce ai? ” sau „ ce e cu tine? ” sau „ ce se întâmplă? ”.

O perioadă partenerul se poate ascunde în spatele cuvintelor și dacă este suficient de abil în a-și disimula starea reală, sau celălalt nu este suficient de atent și perceptiv să detecteze că nu sunt decât scuze comune, inventate pe loc : „ sunt doar puțin obosit/ă”, „ mi-a fost rău toată ziua ”, „ cred că e o indispoziție temporară, o să treacă”, „ probleme la serviciu”, „ mi-am făcut astăzi la nervi...” „ e vremea de afară...”, „ nu prea am chef de nimic azi ”, poate fi crezut temporar și lăsat în pace. 

Va veni și momentul însă când scuzele, eschivările și evitarea adevărului se vor epuiza, sau nerealitatea lor va deveni atât de transparentă încât celălalt va simți că ceva este în neregulă și va începe să-și pună întrebări: ce îl/o frământă, de fapt? ; îmi spune că totul este bine, că nu are nimic, totuși îl/o văd tot timpul trist/ă, preocupat/ă, care să fie cauza?; stă ore în șir în fața televizorului/ nu se dezlipește de laptop/ nu îmi mai povestește cum a decurs ziua/ și-a pierdut entuziasmul/ nu l-am mai auzit râzând/nu am mai auzit-o râzând de nu știu cât timp/ ce se întâmplă de fapt? 

"Cel mai important lucru în comunicare este să auzi ceea ce nu este rostit." - Peter Drucker.

Vrea să mă protejeze? Este ceva atât de grav? Își dorește ceva anume și presupune că eu nu aș fi de acord? Este ceva care îl/o deranjează la mine sau la altcineva din anturajul meu și nu vrea să îmi spună ca să nu mă rănească sau să nu mă dezamăgească? I s-a întâmplat ceva neplăcut, a avut vreun conflict, a avut vreun eșec și îi este rușine să îmi împărtășească toate acestea? 

De ce s-a închis? De ce simt că mă respinge, chiar dacă nu o face direct? Cum pot să îl/o ajut dacă nu vorbește cu mine? 

De ce este atât de nervos/nervoasă? De ce îl simt atât de nemulțumit/ă și agitat/ă? Se simte amenințat/ă de ceva, sau cineva și nu vrea să mă îngrijjoreze și pe mine? 

Așteaptă ca eu să îmi dau seama care este cauza reală și numai atunci să înceapă să recunoască ce îl/o apasă, ce are pe suflet? Am făcut eu ceva care să îl/o determine să își piardă încrederea în mine? Am greșit cu ceva, fără să îmi dau seama? 

Oare l-a influențat/a influențat-o cineva negativ, l-a întors/a întors-o împotriva mea și este acum derutat/ă și confuz/ă? 

Acestea sunt întrebările incipiente. Cu cât lipsa de comunicare este mai mare, cu cât distanța crește între cei doi, cu cât înstrăinarea se adâncește, cu cât singurătatea în doi se face simțită mai acut, cu cât separarea în fapt se instalează mai pregnant, chiar dacă sunt amândoi , unul lângă altul, dar absenți și cu mintea departe, cu atât întrebările devin mai dureroase, cu atât suspiciunea se instalează mai confortabil în viața lor și cu atât neîncrederea, teama și frica de a îl pierde pe celălalt reușesc să erodeze relația, până la destrămarea ei, dacă cei doi nu au suficient curaj și nu își asumă responsabilitatea de a comunica deschis și sincer:

S-a plictisit de mine? Oare mă mai iubește? Are pe altcineva? Nu mai sunt frumoasă? Nu îl/o mai atrag? Am îmbătrânit? Nu mai sunt suficient de bărbat pentru ea? Caută atenție și afecțiune în altă parte? Este curtat/ă de altcineva? Nu îl mai fac fericit/ nu o mai fac fericită? 

Și astfel se nasc dezamăgirea, frustrarea, gelozia, furia, așteptările înșelate... Apar certurile, reproșurile, cuvinte grele, care dor, care lasă urme adânci, care nu mai pot fi luate înapoi după ce au fost rostite...

Începe o cursă otrăvită între cei doi, o competiție a sacrificiilor făcute de fiecare, un concurs al defectelor acceptate și comportamentelor tolerate, până la acel fatidic „ de fapt, nu mai am nevoie de tine”... Pasul următor...

Tot ce au construit cei doi în atâția ani, cu răbdare, cu iubire, cu dragoste, cu toleranță, cu delicatețe, îngăduință și înțelegere, toate momentele de tandrețe, de fericire, toate clipele frumoase, toate bucuriile trăite împreună, toate adeversitățile învinse în doi, toate succesele repurtate prin armonia direcției comune, tot echilibrul pe care și din care s-au alimentat și care le-a hrănit relația, totul va fi distrus într-o secundă de furie irațională...

Când simțiți că ceva este în neregulă, când simțiți că o umbră începe să se aștearnă asupra relației voastre, nu mai așteptați: nimic nu este mai important decât voi! Izolați-vă de restul lumii pentru cel puțin două săptămâni, purtați recluziunea cu voi peste tot, în camera de hotel, pe stradă, în restaurant, înlănțuiți-vă gândurile și impulsurile cele mai ascunse în cătușele determinării de a le scoate la lumina adevărului și a împărtășirii deschise a lor, și nu desfaceți cătușele până nu le-ați exorcizat în totalitate; spuneți-vă tot ce simțiți, tot ce doriți, tot ce vă preocupă, tot ce v-a invadat inima, sufletul și mintea. Aveți răbdare unul cu altul, ascultați exact ce spune celălalt, fără a îl întrerupe, fără a îl judeca, fără a îl condamna sau contrazice, fără a vă apăra sau justifica, descărcați-vă și eliberați-vă până la capăt și dați apoi șansa și celuilalt să facă același lucru. 

Fiți sinceri cu voi și cu partenerul/partenera, vorbiți cu tact și blândețe, dar nu omiteți nimic. Să nu dați nici un pas înapoi până când nu ați vorbit tot ce era de vorbit și sunteți siguri că ați înțeles complet pe celălalt și ați fost înțeleși în egală măsură. 

Vă veți regăsi, vă veți redescoperi, vă veți aduce aminte de ce v-ați îndrăgostit de celălalt, vă veți ridica vălul care v-a împiedicat să vedeți cât de mult vă apreciați, cât de mult aveți nevoie unul de altul, cât de mult vă iubiți și de cât de puțin aveți nevoie ca să fiți fericiți. 

Iar când vă veți întoarce, cu iubirea voastră reaprinsă, protejându-vă și hrănindu-vă din nou cu energie, poftă de viață și bucurie, nu uitați în viitor că nu este nevoie decât de câteva minute la sfârșitul sau la începutul zilei, în spațiul vostru magic de împăcare și comunicare, pe care îl veți putea crea și schimba oriunde și de oricâte ori, în pat, în fața măsuței de cafea, pe stradă, pe o bancă, în mașină, chiar și printre și în mijlocul oamenilor: sunt suficiente câteva cuvinte șoptite discret, un schimb de priviri, sau un zâmbet complice, pentru a vă reaminti constant angajamentul de a nu lăsa să mai intervină vreo tăcere între voi...

"Indiferent ce se va întâmpla cu noi, fiecare zi petrecută cu tine ESTE CEA MAI BUNĂ ZI DIN VIAȚA MEA."

Photo by Clay Banks on Unsplash