- Te rog, mai dă-mi o șansă!
- Așa ai spus de fiecare dată. Mai dă-mi o șansă. Și te-am crezut. Te-am crezut când mi-ai promis că te vei schimba. Oamenii nu se schimbă. Poate încearcă. Poate mai au câteodată o sclipire de curaj, sau o vinovăție care îi deviază pentru o clipă de la felul lor de a fi, dar știi că nu durează mai mult de o clipă. După aceea se întorc la cine au fost dintotdeauna și cine vor fi întotdeauna.
- Nu-i adevărat. Oamenii se pot schimba. Și se schimbă. Din necesitate, de cele mai multe ori. Dar și datorită unei hotărâri puternice, susținută de o voință fermă și o motivație extrem de puternică. Motivația mea ești tu!
- Da, da, de câte ori am auzit-o pe-asta. Dacă nu te iubeam atât de mult...
- Dar eu sunt exemplul cel mai relevant. Nu m-am schimbat eu, în toți acești ani, atât de mult?
- Ba da, nu am zis că nu ai făcut eforturi. Ai făcut eforturi uriașe. Le apreciez și cred chiar că te admir pentru voința asta a ta, de neclintit. Dar în esență, ai rămas aceeași. Și, în plus, câți neuroni mi-ai măcelărit în toți acești ani, până să schimbi definitiv un obicei care mă înnebunea zi de zi. Și mă înnebunea nu pentru că aș fi avut eu o plăcere - cum sunt convins că ai gândit de multe ori - să te critic, să te pisez cu acceași frază: '' de câte ori ți-am spus să nu mai ... '' ci pentru că vedeam atât de clar că îți faci rău singură, și singura mea dorință era să te protejez și să te fac să renunți la lucrurile care îți făceau rău....
- Știu, și de fiecare dată când îmi încălcam promisiunea făcută, în care credeam din tot sufletul, mă simțeam atât, atât de vinovată...
- Am vorbit împreună despre acest subiect, din nou și din nou: '' poate sunt eu nebun, poate sunt eu de vină că încerc să o schimb, poate ar trebui să mă potolesc o dată și să o las să fie așa cum e; să greșească încă o dată și încă o dată - asta e - să suporte consecințele, să sufere, să sufăr și eu împreună cu ea, pentru ea, și să se lovească singură de toate pragurile din lume, până când învață...''.
Și poate ar fi fost mai bine așa. Poate e mai bine așa. Dar nu mă pot abține - vezi, nici eu nu mă pot schimba - să te las să greșești și apoi să îți repar - cu greu, cu mult efort - eu de fiecare dată greșelile.
Te-am scos dintr-un mediu atât de toxic.
- Lucru pentru care îți voi fi recunoscătoare toată viața.
- Nu trebuie. Nici măcar nu știam atunci dacă vom fi împreună. Îți aduci aminte foarte bine, sunt sigur, ce ți-am spus atunci: '' Nu știu dacă va fi ceva între noi, dar eu te voi scoate de aici, asta ți-o promit! ''
- Singură nu mai puteam să ies, oricât aș fi încercat.
- O, cu siguranță! Știu că ai încercat. Ai încercat din răsputeri. Și de fiecare dată, cum încercai să ieși din acel cerc vicios al manipulării, de fiecare dată când încercai să te desprinzi, cumva, ca un înotător care încearcă să scape de un vârtej lăsându-se purtat către adâncuri, până în vârful vârtejului, unde forța de absorbție este cea mai slabă, pentru ca apoi să înoate în lateral și să țâșnească spre suprafață, dar nu reușește să se îndepărteze suficient și este tras la loc în turbion, știe că va trebui să se lase prins din nou, inspiră adânc și se lasă în voia lui, și apoi o ia de la capăt - de fiecare dată când încercai să te desprinzi, cumva ajungeai din nou în același punct.
- Singură nu aș fi avut nici o șansă.
- Niciodată nu ai avut nici o șansă, înainte de a mă întâlni - întâlnire pentru care și eu voi fi recunoscător toată viața, pentru că mi te-a adus în brațe - pentru că niciodată până atunci nu ai avut curajul să înfrunți până la capăt pe cine trebuia să înfrunți.
- Nu le venea să creadă că îi înfrunt - zâmbi, și ochii superbi, albastru - cenușii străluceau atât de intens, parcă proiectând în fața ei imaginile scenei de o cruzime emoțională inimaginabilă ale înfruntării, că le scap din gheare! Câte tertipuri nu au încercat ulterior pentru a mă atrage înapoi - promisiuni, amenințări, capcane bine deghizate, strecurate subtil prin persoane interpuse, pe care nu le cunoșteam, exploatarea celor mai mari slăbiciuni ale mele, pe care mi le cunoșteau atât de bine... degeaba - plecasem și plecată urma să rămân, pentru a nu mă mai întoarce niciodată...
Prin câte am trecut împreună de atunci...
- Da. Atât de multe - un oftat profund, apoi o pauză lungă. Fața lui cu trăsături aspre, colțuroase, dure, privirea lui care intimida, atitudinea lui disuasivă, care își atingea întotdeauna ținta, fără excepție, se îndulciseră pentru o fracțiune de secundă - îmblânzire perceptibilă doar pentru un ochi foarte avizat - și puteai citi durerea și suferința iubirii totale, iubirea care devorează și distruge, iubirea care vrea tot, tot, tot.
- Nu vreau să îmi fii recunoscătoare. Cel puțin nu în modul în care Lujin, din Crimă și pedeapsă, îi pretindea Duniei: femeia trebuie să fie recunoscătoare soțului ( în cazul nostru partenerului) pentru siguranța pe care i-o oferă, pentru statut și pentru protecție. Nu suntem în secolul XIX, și nici nu îți pretind, cum pretindea Lujin, un respect cumpărat și cerut amenințător, sub sancțiuni.
'' Omul nu se naşte pentru a fi fericit. Omul îşi cumpără fericirea şi o cumpără numai cu preţul suferinţei. Aici nu e vorba de nicio nedreptate..."
Trebuie să-i mulţumim lui Dumnezeu! De unde ştim, poate că ne păstrează pentru un scop anume! ''
Sursa citată (citation source): http://gradinacumagnolii.blogspot.ro/2012/08/crima-si-pedeapsa.html
Dostoievski a cunoscut profund sufletul uman. Fericirea se naște din suferință. Aici suntem de acord.
Eu cred însă că noi suntem meniți a fi fericiți.
Fericirea este o binecuvântare cu care Dumnezeu ne-a înzestrat la naștere. Este o dotare standard.
Doar că pentru aducerea în ființă a fericirii în viața ta, și pentru păstrarea ei, trebuie să plătești opționalele, care sunt extrem de scumpe: sacrificiu, durere, suferință, credință și luptă.
Să-i mulțumim lui Dumnezeu!
Da, să-i mulțmim! Pentru că el ne-a întâlnit. Probabilitatea ca noi să ne fi întâlnit era sub 0, 00000...
Asta nu mă poate conduce decât la concluzia că am fost sortiți unul altuia.
- Deci? Șansa mea?
- De ce mai întrebi? Nu știi deja răspunsul? - și cu un zâmbet complice, îi șterse tandru lacrimile de pe obraji.
Photo by Jason Strull on Unsplash
Photo by Jason Strull on Unsplash
